luni, 20 noiembrie 2017

Acesta e sufletul meu

Dragă colegule corporatist, 

Te-am întâlnit de-a lungul timpului de mai multe ori, în diverse organizații. Aș putea spune că de cele mai multe ori m-am îndrăgostit de tine datorită multitudinii de calități pe care le ai. Te-am descoperit blând, modest, inteligent, amuzant, respectuos, empatic și matur. Minune pentru care mulțumesc vieții. Am întâlnit însă şi un alt tip de coleg, care de obicei se erijează în leader, care are senzația că este buricul pământului, cel mai în măsură să dea sfaturi, să coordoneze şi să dea lecții tuturor. Nu o să te regăseşti în rândurile acestea, dar ție îți scriu dragă colegule corporatist, pentru că nu contenesc să te regăsesc oriunde aş merge şi tind să cred că e un semn pentru mine. Semn de întrebare la care azi vreau să îmi răspund. Şi cum mai bine decât punându-mi o altă întrebare care să mă facă să te înțeleg mai bine? Întrebarea mea a fost: eu cum eram la vârsta ta? Nu mă raportez la experiența ta de viață, pe care nu o cunosc şi desigur că nu aş îndrăzni să o contest, pentru că eu încă mai cred cu tărie că experiența de viață nu ține de vârstă. Aşadar, cum eram eu oare la anii tăi? Nu am să îți spun despre experiența mea de pe la 15-16 ani, cu diverşi copii (dintre care cei mai importanți pentru sufletul meu au rămas cei de la Centrul de Plasament Primăverii), pentru care uneori am fost ceea ce tu ai numi astăzi trainer. Te văd ca pe mine în perioada facultății, aşadar îți voi povesti un pic din experiența mea de atunci din Penitenciarul de Maxima Siguranță Iaşi, pe care de altfel cred că îl poți cumva asemăna corporației în care lucrezi momentan. Am intrat acolo pentru prima dată în calitate de... Ghici tu ce? Exact! Cum i-ai spune tu astăzi, trainer! Nu o să detaliez impactul primei zile, te rog doar să mă crezi că nu e acelaşi cu biroul niciunei corporații, deşi şi în birou, în day one te simți aiurea, cu ochii ațintiți asupra ta, cu nişte gânduri pe care le deduci din rânjetele viitorilor colegi (iaca şi new joinerii!), cu drumul şi căile de acces pe care nu le ştii, orientarea în spațiu şi altele. Nu, în închisoare nu e chiar la fel. Ceva te apasă mai mult, te face să pleci mai tare capul şi să te prefaci orb sau ceva... orice, doar să scapi de priviri, mirosuri şi umbre care par să navălească asupra ta. Ei bine, acolo am mers pentru prima dată pentru un atelier de lucru de mână pe care să îl țin femeilor care erau în tranzit. Apoi s-a extins şi la cele două categorii de bărbați: bighidii (adică în special tineri, cu pedepse mici) şi viețaşi (adică barbații cu pedepse mari sau foarte mari). S-a extins şi ceea ce făceam. Dacă la început le arătam cum să facă diverse lucruri de mână, pe care în timp le-ar fi putut vinde ca să îşi întrețină familiile (mda, cam ca şi corporatiştii), în timp am început să particip la alt tip de întâlniri, îndrăznesc să spun cu scop terapeutic, pe care le organizam împreună cu toți colegii săptămânal pe anumite teme de discuții. Eu pregăteam partea de joc terapeutic, dar mă implicam şi în altele. Dar nu despre asta vreau să îți spun, aşa că mă opresc cu detaliile. Ce vreau să îți mărturisesc este că la 20 de ani câți aveam atunci, în mod surprinzător am ajuns să fiu apreciată şi respectată acolo. Ceea ce desigur, poți considera o înjosire, ce ar fi de laudă să te aprecieze un criminal? Ei bine, nu ştiu. Dar vreau să știi că n-a fost uşor. Zi de zi mă întrebam: ce pot eu să ofer, mai mult, să învăț sau chiar să aduc bun în viața unor oameni extrem de versați, mai ales în comparație cu naiva de mine plină de principii, oameni care au trăit o viață, care au familii, au muncit (sau au furat, dar asta e o altă discuție), care au avut parte de experiențe nenumărate, dintre care unele, cum ar fi să ucizi, să bați, să vinzi un alt om, să furi, să maltratezi, violezi, etc. pe care eu nu îmi doresc să le trăiesc vreodată de nici una dintre părțile implicate. Ce puteam eu să-i învăț pe aceşti oameni? Eu copilul naiv şi necunoscător de 20-20 şi ceva de ani? Ei bine, ca să fiu scurtă, aceeaşi întrebare aş vrea să ți-o adresezi tu acum, când vii în fața mea ca să mă pregăteşti pentru o nouă carieră. Te rog primeşte-mă ca pe cel mai odios asasin, care a lăsat cadavre prin toate corporațiile prin care a trecut, prin toată viața lăsată sau nu în urmă. Stau în fața ta. Aştept să mă înveți. 

miercuri, 15 noiembrie 2017

Veşnica mea dimineață

Zorile aduseră somnul unora dintre ei. După aerul tare al muntelui luat în piept în urcare, după orele petrecute în cântări, jocuri, glume, voie bună, unii au reuşit să adoarmă, fără să le mai pese unde şi cum. Mirosul de lemn dulce, amestecat cu vinul fiert cu scorțişoară, îi legănă în dulce visare. Păreau ajunşi din nou în prima zi de pe pământ, aşezați în micile incubatoare ale maternității. Muntele îi moşise, acum aveau o nouă viață de trăit. Ea nu putea dormi, deşi poate că ar fi vrut, însă mai mult voia să vadă răsăritul. După ce îi strigaseră soarelui la apus vrute şi nevrute, în cor, cu atâta forță, simțea cumva că'n zori ar trebui să îi şoptească şi chiar să-i ceară scuze. Dar ea şi numai ea. Aşa că vâna clipa de neatenție a celor ce încă mai moțăiau şi şi-ar fi putut pune întrebări. Şi când o prinse, nu-i dă drumul, ci fugi cu ea pe uşa grea a cabanei. Era încă benză groasă, iar orizontul se întrezărea lăptos. Nimic de văzut pentru un necunoscător ca ea, dar intuia totuşi că mai sus, spre culmi, când soarele va străpunge zările, lumina se va putea respira adânc. Aşa că, orbecăind prin bezne ce păreau de nepătruns, mai ales fără o lanternă care să le spintece, începu să urce alene, cu precauție, spre zone mai înalte, spre Toacă. Ştia că va vedea curând în vale curgând loviturile razelor de soare, iar apele vor răsuna în răspuns chemărilor, rând pe rând. Căută un loc unde să se aşeze, ca să privească minunea întinzându-se în fața sa. Încet, încet, întunecimile se făcură roşiatice, orizontul lăptos se colora şi el în străpungeri rogvaivice. Întreaga vale prindea viață şi se unduia uşor în bătaia blândă, dar ascuțită a razelor tânărului soare. Ape peste ape se revărsau în căderea privirilor sale. Se gândea la cele mai frumoase peisaje surprinse de-a lungul încă scurtei sale vieți. De-ar fi putut să reproducă vreodată toate acelea! Dar nu e cu putință, doar natura însăşi poate zugrăvi pentru om asemenea comori şi numai pentru omul care vede. Care vede dincolo de zare şi acceptă vibrato-ul naturii. Soarele părea acum să iasă din apele lacului, iar razele sale, degete de îi făceau loc să treacă prin ceața şi norii tot mai firavi. Curând întreaga vale fu luminoasă, dar culmile încă mai păstrau tainele beznelor, departe de cântecul de reîntoarcere la viață al soarelui. "S-a isprăvit", gândi fata. De acum vedea bine pe unde să calce, vedea trunchiul încă tânăr de care se sprijinise, mușchiul întinzându-i-se la picioare covor, cabana jos în departare şi pe el căutând încă să surprindă ceea ce ea trăise deja. Coborâ uşor, zâmbind. Nu era cu mult mai jos față de locul în care ea-şi ceruse soarelui iertare. Călcă totuşi cu grijă cei câțiva paşi spre vale, încercând să nu deranjeze frunzele ce-au murit demult, dar încă-şi cereau viața înapoi în tânguiri sfâşietoare sub tălpi. El n-ar fi auzit nici măcar un tanc, în starea de uimire în care se afla, cu atât mai puțin fâlfâitul aripilor ei de lebădă tânără şi uşoară. Îi duse mâinile mici la ochi şi îi simți în degete tresărirea, apoi mâinile lui încercând să le ghicească pe ale sale. Fără cuvinte se întoarse şi o privi. Se vedea în ochii lui nemulțumirea de a o găsi acolo, dar ea îi zâmbi împăciuitor şi veni în linişte lângă el privind mai departe concertul naturii.
Era primăvară tânără, orașul pe care îl lăsaseră în urmă era tot în floare, dar muntele încă-și purta dârele limpezi de zăpadă pe la poale și căciuli groase de promoroacă pe creste. Ceața se ridica ușor și lăsa în urmă un peisaj dezolant, părea toamnă bătrână, zbârcită de bălțile fostelor zăpezi. Verdele încă nu invadase spațiul intim al văilor, până și coniferii păreau prea puțini, nu făceau față tonurilor absurde de galben și maro ce se întindeau în vale spre lac. Nici urmă de primăvară în jur, val după val tristețea se lăsa în ochii lor tineri, ușor obosiți de nesomn, dar vii. Ar fi plecat, dar nu îndrăznea nici unul să strice liniștea cu vreun cuvânt sau pas. Îl privi tăcută, zămbi și îi făcu un ușor semn plecându-și capul spre vale. El o ignoră, deși surprinsese gestul în coada ochiului. Făcu un pas spre vale, deși locul nu era cel mai potrivit pentru coborâre. Bocancul greu, stâns pe glezna subțire se afundă în mormanul de frunze cerute de moarte. O prinse de încheietura mâinii și rosti ca pentru el „rămâi”, așa că-și trase pasul îndărăt. Simțea mâna lui ușoară, tensionată, umedă și rece, tremurândă, în jurul încheieturii sale. Au mai rămas așa o vreme, cu mâna lui încorsetând încheietura ei. Tăcuți amândoi, priveau cum ziua se face tot mai mare. Și împreună cu ziua, liniștea se făcea tot mai mică. Din vale, dinspre cabană creștea rumoarea. Între ei nici un cuvânt, nici o privire, din vale zumzete vesele în tonuri crescânde, ca rotocoalele unei cascade ce ia naștere dintr-un firav izvor de lumină și crește treptat picătură cu picătură, până la tumult asurzitor lovind piatra violent.
-Hai! Rosti poruncitor și trase ușor mâna pe care nu o lăsase până atunci din strânsoare. Nu mai e nimic de făcut aici. Mergem pe acolo, pe aici e prea abruptă panta. Fără să îi dea drumul schimbă direcția și porni spre deal, ca mai apoi să gasească o cale de coborâre mai lină.
Nu fu prea lung urcușul, însă între ei rămase liniște. Până când el dădu drumul mâinii ei. În amândoi răsunară sunete dure de zale sparte, un bubuit puternic, apoi ruptura, care făcu loc zgomotului din vale și revenirii aproape brutale în lumea din care reușiseră să fugă o vreme.
-Pe unde ați fost? Le strigă vesel un tânăr bucălat care urca spre ei. Ați prins răsăritul? Eu n-am reușit să mă trezesc la timp. Și începu să râdă zglobiu, ducându-şi ruşinat mâna la ceafă şi plecând uşor capul.
-Am prins liniștea de mână, în timp ce gonea departe. De-acum e dusă. Spuse ca pentru el în șoaptă băiatul.
-Măcar a fost o clipă, adăugă fata și-și reluară tăcerile fiecare.

https://youtu.be/WPT87zPTwBo

marți, 14 noiembrie 2017

Nu, eroina nu sunt eu

Motto: "Waw mama, ce tare ești!" 

Cred că a trecut deja părerea aceasta. Apare și la oamenii care ajung să mă cunoască mai îndeaproape, nu mulți la număr, fiindcă nu deschid în mod normal gura pentru oricine. Asta e ceva ce am înțeles tot dintr-o discuție cu ea, care a fost cam așa:
-       Dar tu de ce nu ridici mâna la școală dacă știi răspunsul?
-       Nu mama, mi se pare mai interesant să ascult ce spun alții, chiar și când spun prostii. 
Ok, suprinzător în primă fază, apoi, analizând, mi se pare corect. Nici eu nu deschid gura ca să conving oameni care oricum au păreri limitate și vor să rămână la ele, am lucruri mai interesante de făcut cu energia mea. Ca spre exemplu, să particip la concursuri de cultură general, de pe margine. Deschidem televizorul pentru emisiuni documentare, pentru concursuri de cultură generală și uneori, destul de rar, pentru unele mai "amuzante". De obicei, concursurile astea de la volan sau din fața televizorului aduc exclamația "Waw mama, ce tare ești!", urmată de: “de ce nu participi și tu?”. Cu toate astea, am primit într-o zi o frumoasă lecție de "nu ești chiar așa deșteaptă". 

Ne uitam împreună la un concurs, când a apărut întrebarea: Cui a aparținut expresia "Regele sunt eu!" la care am răspuns instant, fără să am nevoie de ajutor cu: Louis! Regele Franței, Ludovic al XIV -lea, Le roi Soleil! L'État, c'est moi." Până aici totul bine și frumos. Știam sigur că am dreptate, nu am impresionat pe nimeni, așteptam în pace răspunsul concurentului real. Și acesta vine: "cred că Winston Churchill". În fața acestui răspuns n-am putut să nu reacționez cu: Ce tont!

Apare răspunsul corect pe ecran și eu bombănesc în continuare: "cum să nu știe așa ceva!? Inadmisibil!" 

Cu un calm ieșit din comun, ea mă corectează duios:
-       Nu e tont, doar a avut alte experiențe de viață. Tu știi fiindcă ai avut altele. De unde ai învățat despre regele Franței?
-       La școală, prin clasa a V -a, cred.
-       Hmmm... ei, poate că el a uitat, tu ai ținut minte fiindcă lucrezi cu franceză la serviciu. Asta nu înseamnă că e tont, doar că el știe alte lucruri față de tine.


Ei, cu astea mi-a închis gura. 

https://www.youtube.com/watch?v=RScoIaexvbo

marți, 24 octombrie 2017

La marginea clipei

Aş vrea să ne revedem.

Acolo.

La marginea clipei.

Să îmi striveşti corpul într-o îmbrățişare imaginară fără de sfârşit.

Acolo.

La marginea clipei.

Încă e verde.

Acolo.

La marginea clipei.

Aş vrea să treacă tramvaiul, iar ea să îmi spună apoi: Erați frumoşi...

Acolo.

La marginea clipei.

Draga mea,

Era primăvară, parcul era scăldat în lumini solare, blânde şi părea plin de miresme. Stăteați de vorbă la marginea sa exterioară, aproape de linia de tramvai care coteşte spre pod. Erați frumoşi. Tu erai îmbujorată şi fericită. Radiai şi se vedea de departe că îți sclipesc ochii. A fost suficientă fracțiunea de secundă în care v-am surprins. Se vedea limpede emoția dintre voi. El era mult mai stăpân pe sine, se apropiase de tine mai mult decât ai fi permis, cu un zâmbet ştrengar în colțul gurii. Apropierea sa te făcea uşor stingheră, dăduse culoare obrajilor tăi şi aşa aprinşi de soarele primăverii, dar nu te lăsai, cât am putut suprinde în clipa mea de trecere, nu ai făcut nici un pas înapoi. Părea să te mângâie cu privirea, un pic hoață, dar tandră şi caldă cu tine. Se vedea în el bucuria că te are în fața sa, atât de aproape. Mi s-a părut că ți-a aşezat părul pe umeri, iar tu ai plecat capul ruşinată. Mai târziu mi-ai spus că nu a fost aşa şi că nu e nimic între voi. Asta m-a întristat, draga mea. Mi-ar fi plăcut ca lucrurile să fie aşa cum le-am văzut eu, fiindcă omului în viață îi sunt date felurite emoții şi sentimente şi trăiri şi stări, toate unice şi minunate, însă cele mai multe efemere. Între voi însă mi s-a părut să fie ceva... dintotdeauna. Şi mi-ar fi plăcut să fie spre totdeauna.
Ştii draga mea, omului o se dau multe daruri în viață. Daruri de care uită, pe care le ignoră sau chiar mai rău, le disprețuieşte. Toți suntem binecuvântați cu iubire, dar nu toți avem şansa de a recunoaşte iubirea în viața noastră, iar dintre cei ce avem şi această şansă, mai puțini luptăm pentru ea, foarte puțini o prețuim într-atât încât să nu o ratăm lăsându-o să plece. Mi-aş dori pentru tine să ai trezirea pentru a-ți recunoaşte iubirea şi înțelepciunea de a nu o abandona niciodată, ştiind că asta e tot ce avem de fapt în viață. Trezeşte-te zâmbind că e în viața ta, trăieşte zâmbind că l-ai întâlnit şi adormi zâmbind, păstrându-l în inima ta, de-a pururi. Să-ți fie viața zâmbet de găsire şi veşnică regăsire. Atât îmi doresc.

luni, 19 iunie 2017

Je t'ai aime

https://youtu.be/JMmDz71E0bs

Triopşii îşi dau jos câte un rând de piele în fiecare zi.

La fel şi eu, zi de zi, câte un rând. Un rând de suflet... un rând de suflet... un rând de suflet...

Un rând de lacrimi... un rând de zâmbet... un rând de tristețe... un rând de amărăciune... un rând de aşteptare... un rând de deziluzie...

Nici un rând de dragoste.

Se dă jos ce nu mai este necesar. Şi se merge mai departe. Cu dragoste.

marți, 27 ianuarie 2015

duminică, 17 august 2014