vineri, 16 februarie 2018

Copilă cu ochii de smoală...

https://youtu.be/TvvqUlfNy6I

La aproape 10 ani, vrea să se facă astronom, deși asta înseamnă să învețe matematică. „Ei, dacă trebuie, o să o fac și pe asta”, spune cu nonșalanță. Când era mică spunea că ea vrea oaia bolnavă din „Micul Prinț” pentru că de ea au nevoie bolnavii și bătrânii, ca să îi facă bine.
La un an și un pic știa toate literele mari de tipar, toate formele bidimensionale și tridimensionale, o mulțume de culori, deși nu vorbea. Nu le-a învățat fiindcă ar fi forțat-o cineva, aproape un an petrecut în spital, nu am avut alte jucării decât literele pe plăcuțele cu numele doctorilor de pe ușile cabinetelor și orașul văzut de pe geamul de la etajul 5 din dealul Tătărașului. La doi ani știa deja toate literele de tipar, mari și mici, iar la 3, când a început grădinița citea binișor. Primul an de grădiniță a fost grozav, între copiii care urmau să meargă la școală anul următor, s-a simțit ca peștele în apă. Al doilea an a fost mult mai greu, copiii ei frumoși așa cum îi numea cu lacrimi mari curgând în barbă, erau la școală, iar ea la o altă grădiniță cu alți copii, de data asta, mici și plângăcioși, care îi dădeau dureri de cap cu mofturile lor. Degeaba îi explicam că sunt copii de seama ei și cu ei e firesc să stea, ea voia la copiii ei frumoși, dar ei erau deja la școală. Ea însă știa să citească și chiar să scrie, știa inclusiv literele chirilice și alfabetul surdo-mut, știa să socotească, înțelegea numerele negative, termenul de infinit și punea întrebări despre ele adesea, de ce nu putea merge la școală? Acum mă întreb și eu, chiar? De ce? Oare ar fi fost mai fericită dacă aș fi continuat să o las să meargă pe drumul acesta atât de plin de cognitiv, care o încânta la acea vreme? În ultimul an de grădiniță nu mai accepta sub nici o formă să mai meargă, așa că am căutat un nou drum, unul plin de culoare, de lumină și de copilărie. Credeam că nu se va adapta niciodată la școală, ea care la ore se descălța și punea picioarele pe bancă sau se plimba printre colegi, iar la orele în aer liber fugea la lada cu nisip împreună cu alți copii de grădiniță, dar gândul că ar putea merge înapoi la grădinița ei o înspăimânta și oricât de în lumea ei ar fi părut, mereu uluia cu tot ce înregistra de la școală. Apoi a început să mintă că nu știe să citească, să povestească plină de entuziasm despre litere, despre cum au fost ele descoperite și cum s-au născut, ea pe care dacă o întrebai la grădiniță ce a mâncat, te lua la panoul cu programul zilnic și-ți spunea să citești și singur că ea nu ajunge să vadă atât de sus, iar despre cum a fost ziua ei, nici pomeneală să scoată vreun sunet. Acum povestea de la școală. Ei, asta da schimbare! Cred că mințea că nu știe să citească pentru a fi lăsată la școală. A uitat literele chirilice și alfabetul surdo-mut, redescoperea literele din limba română și ștergea temeinic cu buretele anii de grădiniță.
Lăsați-i pe copii să se bucure de ceea ce sunt, la vârsta la care sunt. Nu le răpiți bucuria de a copilări, de a vedea o literă fără să-i înțeleagă sensul și să-i atribuie un sunet, lăsați-i să vadă în literă doar un semn grafic de nepătruns, până la vârsta la care îi pot înțelege tâlcul și rostul. Nu știți cât de mult le va afecta asta viitorul. Uneori au forța să se prefacă și să-și spună mai înainte de toate lor înșiși că nu le cunosc, pentru a le re-cunoaște și a se bucura de ele când vremea vine cu adevărat să le cunoască. Doar uneori. Părinții se bucură când își văd copiii citind, eu mă bucur când o văd colorând, dar cel mai mult mă bucur când se joacă alături de alți copii.  E minunat să citești, să înveți, să afli, să ai sete de cunoaștere, doar atât cât să poți împărtăși lumii cunoașterea ta, iar lumea e interesată la rândul său să „profite” de cunoașterea pe care i-o așterni cu drag la picioare. Ca să le poți face pe cele din urmă, e nevoie de ceea ce s-ar numi aproape științific, socializare. Nu prin rețele virtuale, ci în viața reală. Asta se face de mic, prin joc alături de alți copii, practic se învață. Așa exersezi trecerea prin diverse situații, simpatii, antipatii, conflicte, emoții mai mult sau mai puțin profunde, tachinări, râs și plâns. Experiențe cu emoții care nu se învață din nici o carte, la nici un curs, în nici o școală, doar în viața de zi cu zi, pe care copiii care se afundă benevol sau mai rău poate, cei pe care îi forțăm noi să se afunde în studiu, nu mai au șansa să le trăiască. Nu-i mai amputați social, fortându-i să învețe, dar nici sufletește lăsându-i să nu învețe. Studiul are rostul său, însă în toate trebuie cumpătare, chiar și în asta.
La aproape 10 ani, locul ei preferat pare să fie o librărie ca un castel, în care să fie înconjurată de cărți și de oameni mari, care o înțeleg și acceptă. Când toți copiii fac olimpiade de bulgărit, alergat, dat cu sania, construit oameni de zăpadă, ea-și ia o carte și stă deoparte. Dacă o întrebi de ce nu ridică mâna la școală, va răspunde cu seninătate: „e mai interesant să asculți pe alții, chiar și când spun prostii”. Are o lume interioară bogată, ce o ține doar pentru ea, rar oferă celorlalți posibilitatea de a o vedea. Închide deseori ochii și meditează, la cât e de minunată lumea în care trăim. Oferă lecții valoroase celor care-și fac timp să o vadă, să o asculte, să o simtă, altfel trece mereu nevăzută. De obicei se  îndrăgostesc de ea oamenii mari, doar uneori reușește să-i scoată din sărite cu fițe și talente, mai ales dacă vrea să iasă în evidență în vreun fel și o dă fabulos în petec.
La aproape 10 ani, aproape tot din ființa ei îți mărturisește că n-ar fi din lumea asta, ci din una care nu există decât în visele bătrânilor înțelepți, pe care poate nu o vom vedea niciodată noi.
Lăsați copiii să fie ei înșiși, nu-i îmbuibați cu buchii, sunt ai lumii din care trăiesc, nu ai lumii bătrânilor înțelepți care nu există și poate nu va exista vreodată. Sau poate... dacă vrem să existe, trebuie să-i lăsăm cât mai mult în frumos, în natural, în curat, iar ei voi crește ca în lumină, vor aduce mai apoi în planul realității lumea cum o visăm noi uneori, mai bună și mai înțeleaptă. Lăsați-i să facă față la lumea în care trăim, pe care noi le-am făcut-o, ca ei să poată face din ea una mai bună, pentru copiii lor.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Bucură-te, bucuria mea!


Anul mântuirii 2018, luna a doua

Bucur şi Bucura se bucură că Bucurel e bucuros în Bucureşti. Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia când s-a întors Bucurel bucuros de la Bucureşti.
#
Prima amintire legată de București revine ori de câte ori revin și eu acolo. Văd mereu drumul lung, mult mai lung, dar totuși un altfel de lung, pentru un copil de aproximativ patru ani, cât aveam eu. Glasul bunicii, care îmi promitea iar și iar că mă va plimba cu metroul când vom ajunge acolo. Visul care se tot repeta în tărăgănatul trenului, în care cădeam pe ușa deschisă a vagonului, aflată nepermis de aproape de bancheta pe care dormeam, pe o câmpie imensă plină de zăpadă pufoasă, în care mă rostogoleam la nesfărșit. Medalionul cu piatră albastră mercur pe care mi l-a cumpărat, iar eu l-am pierdut ani mai târziu și încă îl mai caut în fiecare magazin de bijuterii, deși nu port așa ceva. Gura de metrou în construcție la care m-a dus, dezamăgirea și lacrimile curse fiindcă nu m-a plimbat cu trenul subteran așa cum a promis. O curte la care stăteau rudele lor, cu un gard mic de lemn și un câine foarte mare pentru un copil așa mic cum eram eu. Drumurile lungi parcurse cu bunica de mână, ce păreau oricum scurte și ca în zbor pentru că eram cu ea. Doar drumul înapoi nu mi-l amintesc. Oare m-am întors vreodată?
##
A trebuit un an ca să reușesc să ajung din nou în orașul ăsta prăfuit, în care încă nu vreau să știu ce mă cheamă cu atâta ardoare. Nu vreau probabil să-mi recunosc mie măcar ce mă strigă spre el. Dar un an întreg, nu am reușit. Deși am căutat lună de lună cele mai bune prețuri pentru avion, am avut oferte de job, prieteni care mă așteptau, unii de ani buni, lucrurile nu s-au legat. În aprilie a murit ea, ea care iubea Bucureștiul într-un mod pe care nimeni nu cred că îl poate înțelege. Probabil pentru că avea agilitatea și iuțenia izbitor de asemănătoare cu a orașului, tumultul, zgomotul omenirii în ea, ducându-l cu atâta eleganță prin lume. Așa e și Bucureștiul privit de sus. În armonie, duce în sine tot vacarmul sufletelor, parcă zâmbind peste toate. „E agitat Bucureștiul!”, nu! Tu ești agitat în el, orașul nu are nimic agitat în el, doar oamenii. Dacă vrei să-l vezi, e minunat, cu valuri imense de energie ce vin și pleacă. Ți-ai dat voie măcar o dată să-l privești fix în ochi? Ți-ai dat măcar o dată răgazul să îl savurezi în liniște pe o bancă? Atunci de ce e agitat? Tu ești! El n-are nimic. Doar viață, cu tot ce puneți voi în el prin viețile voastre. Poate ai observat... nu am scos telefonul cât am stat împreună cu tine, l-am lăsat ostentativ în buzunarul hainei groase, departe de masă. Am mâncat cu noduri și înghițituri mici (mai puțin desertul pe care l-am devorat apoi). Știu că am uitat să vorbim telepatic de când avem tehnologia între noi, e ok, nu cerem de la noi mai mult decât putem acum, nu e cazul, să luăm lucrurile ușor, să ne amintim cum să contemplăm. Am fost înainte de a veni în București la un curs de contemplare. Fabulos! De fiecare dată când tabloul lui Turner era rotit și cineva spunea ce vede, perspectiva se schimba la un număr de grade pe care matematica încă nu l-a descoperit. Așa e și orașul tău, sucește-l pe toate părțile, caută-i perspectiva care te mulțumește, în care vezi lucrul cel mai frumos. Am evitat telefonul la fiecare întâlnire cu oamenii pe care, fie nu i-am văzut până atunci, fie nu i-am văzut de ani de zile. Ca să fiu sinceră, aș fi evitat orice formă de stat la masă, aveam o nebună nevoie să mă hrănesc cu orașul, să mă plimb din nou bezmetică prin el, pe străzile mici sau pe bulevardele largi ce leagă o piață de alta, uneori pustii, alteori agitate. Voiam să văd parcurile, să mi le imaginez ca fiind în toiul verii, cu mult verde și flori colorate. Oriunde m-aș afla, când îmi spune cineva „hai să ne vedem la o cafea”, eu una dintre puținele ciudățenii rămase pe planetă, nebăutoare de cafea, aș veni cu o cafea făcută acasă la ibric și-aș căuta o bancă sau și mai bine, un petec verde de iarbă. Aș vrea o plimbare mai mult decât orice scaun din cel mai luxos loc al lumii. Să trec pe lângă copaci, fie ei și desfrunziți, să văd chipurile oamenilor, fie ele și încruntate, iar vara, măcar vara, să adulmec cu tălpile goale, fie și asfaltul.
###
„Fetița care voia să salveze cărțile” - Klaus Hagerup și Lisa Aisato – Cărturești – Centrul Vechi



Anymore, anyless

https://www.youtube.com/watch?v=kS9SUmAyKWM&index=26&list=PL12C5BA35EF5655EC


„De câte ori în viață ai simțit acele dureri care să-ți arate că inima ta e mai adâncă decât îți imaginai? Acele dureri ca de cuțit, care de fiecare dată pătrunde mai departe în carnea moale și densă a inimii făcând loc unei dureri noi. Durere după durere, săpând tot mai mult în tine, în locuri pe care nu bănuiai că le ai.”
Citea cuvintele fără să spună nimic. Ce ar fi putut spune? Tăcere. Umărea în liniște cele câteva puncte în mișcare, care spuneau pe ecran că ea încă scria. De ce acum? Ce îi veni? De unde? Asculta.
„În seara aceea, eram la garderobă, îmi recuperam haina de iarnă, urmând să ies din clădirea teatrului pentru a pleca, deși era abia pauză. Spectacolul ajuns nici la jumătate probabil, mi se păruse suficient de grotesc până la ora aceea, plămânii mei nu mai suportau fumul ce se ridica amețitor, nici zgomotul ce îi zdruncina din toate direcțiile, într-un vibrato năucitor.”
Nu-și amintea despre ce vorbea. Când au fost toate astea? Și mai ales ce treabă avea el în toate astea? Cele trei puncte în mișcare nu se opriseră, deci mai urma.
„În timp ce îmi ceream haina, ați ieșit și voi, deja aveați hainele goase. Cred că ți-a dat să îi ții ceva cât se îmbrăca. Nu-mi amintesc dacă ai ajutat-o să ia haina pe ea. Cei de la garderobă întârziau cu haina mea, păreau să nu o găsească, nu am avut de ales, am așteptat în liniște, altfel aș fi plecat cât mai repede, fără să privesc în urmă. Nu știu când te-ai echipat, erai gata de plecare, ea își trăgea fermuarul de la haina destul de lungă, iar cel de la garderobă încă mai căuta haina mea.”
Când toate? Cu cine eram? E despre mine?
„Deși aș fi vrut să evit, nu puteam fi nepoliticoasă, mi-am întors privirea spre voi în semn de salut. N-ai așteptat să fie gata, i-ai luat mâna într-a ta. Te-a privit foarte surprinsă de gest, iar tu aveai o privire atât de hotărâtă, dârză, întreptată spre mine. Nici eu nu am știut ce să cred, nici acum nu știu. Ea părea să te întrebe ce se întâmplă, dar întâlni privirea ta îndreptată spre mine atât de fix, țintindu-mă parcă așa cum face săgeata de darts spre centrul panoului. Observă și-și îndreptă privirea spre mine. Nu știu cum arătam, însă am simțit în ea un val de milă pornind spre mine, un fel de părere de rău, iar mâna încercând să se retragă și tu prinzându-o mai strâns. Înțelegeam din gesturile ei că se simte prost față de mine. Înțelegeam și că știe cine sunt sau măcar intuiește, semn că fuseseră conversații pe seama mea între voi în alte împrejurări. Băiatul de la garderobă veni cu haina mea. Am întins mână să o iau, i-am mulțumit și i-am urat o seară frumoasă, apoi am întors din nou capul spre voi. Tu încă ațintit asupra mea, ea parcă neștiind ce să facă, îți spunea ceva și căuta să se întoarcă parcă înapoi. Am plecat capul în semn de salut, m-am întors și-am plecat. Am luat haina pe mine mergând spre ușa ce prevestea frigul de afară. Aveam ceva subțire pe mine, dar nu puteam să pierd timpul închizând haina groasă, am ieșit înghițind durerea, urma o noapte lungă. Afară era un taxi, m-am urcat în el și-am plecat.”
O ceață groasă părea să se ridice ușor, ușor, dar totuși nu era nimic clar.
„Poate totul a fost doar un vis. Un vis menit să-mi adâncească inima cu ascuțișul unei lame de cuțit. Nu e gelozie, n-a fost o clipă, doar o durere surdă ce-a zdruncinat totul în mine până la ultima fibră de care nu fusesem conștientă până atunci. A doua zi a fost lumină. Am ajuns foarte de dimineață la locul de muncă, doar tu ai întârziat și ai fost mirat să ne găsești pe baricade după noaptea ce se terminase. Oare doar am visat? Ei bine, dar atunci, de ce durerea e atât de reală?”
Tăcere.

vineri, 9 februarie 2018

Înflorire

https://www.youtube.com/watch?v=fdvMjZw21wI - Dragostea n-are plural - Monica Odagiu

- Mă iubești?
- Ce fel de întrebare e asta?
- Răspunde, mă iubești?
- Desigur.
- Cum mă iubești?
- Știi... cred că important e să iubești, atât. De ce trebuie o culoare? Un ton? O nuanță? Un fel? De ce se împiedică oamenii mereu în etichete? Eros, agape... Mai avem timp de fițe?
- Cum mă iubești?
- Dezinteresat. E suficient. Omenirea înfruntă tot mai mari greutăți în a iubi. A uitat ce e simplitatea, naturalul, firescul. Dezinteresat, e suficient?
- Zi-mi cum mă iubești!

marți, 19 decembrie 2017

La fereastră

Stau la geam și te aștept... Nu știu cine ești. Asta e partea cea mai minunată, poți fi oricine. Sau orice. Ninge. Ai putea fi cel mai frumos fluture de zăpadă dintre noi, ori un prieten care în clipa asta trece întâmplător pe stradă. Eu te aștept. Să treci pe lângă geamul meu, să îmi lași o emoție caldă, moale, ce să alunece ușor spre suflet și să-l învăluie pas cu pas într-un cocon din care să iasă o nouă ființă. Un cuplu trece ținându-se de mână. O familie își ia rămas bun, tatăl se urcă la volan și pleacă, lăsând în urmă mama și o fetiță ce flutură din mână. O doamnă își plimbă cățelul. Tinerii ies la cafea și țigară, la o bârfă mică. Un alt tânăr își așteaptă iubita într-un colț. Pași grăbiți spre noi destinații, lumini de faruri, îngrămădeală. Pâlpâiri în geamurile de alături. Arde focul paie ude, nimeni, nimeni nu m-aude...

Zăpada s-a spulberat deja, mai mult de razele de soare, decât de năprasnicul vânt. Dar... știi... eu tot văd troienele prin care vii. Nu te cunosc, dar te vâd venind din depărtările înzăpezite. Porți suman greu și înaintezi alene, făcându-ți cărare prin alb.  

Știi... aș vrea să vii... să-mi așezi sufletul pe o gingașă petală și să sufli peste el doar... simplitate... poate și un pic de normal... dar... vezi tu, probabil normalul meu n-ar fi și al altora și n-aș vrea să lezez inima nimănui cu normalul meu, mai bine doar simplitate...

Unde ești?

luni, 18 decembrie 2017

Porții mici

În liniștea holului se auzea venind. Îngâna ceva, poate ca să nu fie auzită, poate fiindcă nu știa versurile. Ritmul pașilor ei era foarte stins, mai mult se auzeau notele brâzdând ușor aerul. Intră timid pe ușă.
- Bună! spus cu glas stins. Dar restul unde's? și se uită de jur împrejur de parcă ar căuta pe cineva la v-ați-ascunselea, deși sala era goală, ici-colo câte o bancă.
- Se pare că doar noi am înțeles ora asta, ceilalți vin mai târziu, răspunse cu un soi de nemulțumire în glas. Ia un loc, o să vină și restul.
Trase un scaun și se așeză, apoi scoase din rucsac o ață lungă și un instrument ciudat și ascuțit pe care îl lasă pe masă. Cu degetele descria o încâlceală din ața ce părea fără sfârșit, cu o viteză ce ar fi năucit orice privitor. Mâzgâlea văzduhul cu degetele și zâmbea tăcut. Se lăsase o liniște ce părea aproape imposibil de rupt. Doar înghițiturile lui în sec păreau să o spargă, întocmai ca picăturile chinezești ce găuresc piatra cea tare. Și până la urmă îndrăzni.
- Auzi? Ai să îmi spui ceva?
- Adică? îl privi, fără să oprească însă lucrul. Ochii se plimbau între el și mâinile ei în mișcare.
- Nu știu... au fost mai multe în ultima vreme, aș vrea să îmi spui... să știu... poate am greșit ceva... poate am... Cuvintele ieșeau greu, parcă împinse afară din adâncul cordului cu un fel de bucium lung, alărgit spre gură, dintr-o suflare intensă, printr-un tub îngust, sunete joase și grele ieșind prin lărgimile vizibile ale celuilalt capăt.
- Nu înțeleg...
- Poate ți-am dat de înțeles ceva și... o nouă pauză prelungă.
- Tot nu înțeleg.
- Lasă... înghiți nervos în sec.
- Nu mi-ai greșit cu nimic, nu știu ce-ți veni. Rosti pe un ton domol, dar categoric, apăsat.
- Mi s-a părut că poate...
- Poate ce? Simt ceva pentru tine? Îi întrerupse căutarea cuvintelor.
- Păi... încercă el din nou.
- Desigur. Ce e cu asta? nu se lăsă intimidată și ripostă încercării lui de a interveni.
- Aș vrea să știu... răspunse stângaci.
- Nu e treaba nimănui să știe, nici măcar a ta, până nu știu eu în primul rând, rosti tăios, aproape râstit. Și chiar și așa, chiar și atunci, tot eu decid dacă e cazul să știe și altcineva! spus apăsat. Dacă tot e vorba de inima mea, cred că eu pot să decid în privința asta.
- Păi da, dar...
- Nu ești responsabil de nimic. Repet, dacă e ceva de spus și decid că trebuie spus, vei afla. Primul! Promit!
- Deci acum... încercă timid.
- Acum nu e nimic de spus, nu sunt eu singură lămurită. Și bețiile sunt de mai multe feluri, unele de la vin, altele de la altă băutură alcoolică, unele de la frig, altele de la emoții. La fel și inimile oamenilor, uneori sunt invadate de emoții pe cât de intense, pe atât de neclare. E nevoie să le cunoaştem sensul. Acum de pildă, fie datorită ție simt ceva, fie nevoia mea de a trăi sau retrăi anumite emoții te-a reperat pe tine ca locaş potrivit de a ieşi la iveală. Înțelegi?
- Nu...
- Poate că m-am îndrăgostit de tine pentru tine. Dar la fel de posibil să mă fi îndrăgostit de nevoia de îndrăgostire, iar tu să fii modul prin care să pot trăi această nevoie. E mai clar acum?
- Nu chiar... dar...
- Pe scurt, nu ştiu dacă sunt îndrăgostită de tine sau doar de nevoia mea de a fi îndrăgostită. Dacă e a doua variantă, se poate întâmpla oricând şi cu oricine, dacă e prima, vei afla imediat după mine, dar şi aşa nu văd de ce ai fi obligat la ceva.
- Nu o văd ca pe o obligație, e ceva ce... mi-ar plăcea... cred...
- Ți-ar plăcea? Din ce motiv? întrebă curioasă.
- Al vanității personale, desigur! O fată ca tine îndrăgostită de unul ca mine. Tu îți dai seama?
Râdeau amândoi zgomotos când un cap vesel se iți pe uşă:
- Ce se dă aici de se râde aşa?
- Dragoste la porție, spuse el şi începură să râdă toți trei.

luni, 20 noiembrie 2017

Acesta e sufletul meu

Dragă colegule corporatist, 

Te-am întâlnit de-a lungul timpului de mai multe ori, în diverse organizații. Aș putea spune că de cele mai multe ori m-am îndrăgostit de tine datorită multitudinii de calități pe care le ai. Te-am descoperit blând, modest, inteligent, amuzant, respectuos, empatic și matur. Minune pentru care mulțumesc vieții. Am întâlnit însă şi un alt tip de coleg, care de obicei se erijează în leader, care are senzația că este buricul pământului, cel mai în măsură să dea sfaturi, să coordoneze şi să dea lecții tuturor. Nu o să te regăseşti în rândurile acestea, dar ție îți scriu dragă colegule corporatist, pentru că nu contenesc să te regăsesc oriunde aş merge şi tind să cred că e un semn pentru mine. Semn de întrebare la care azi vreau să îmi răspund. Şi cum mai bine decât punându-mi o altă întrebare care să mă facă să te înțeleg mai bine? Întrebarea mea a fost: eu cum eram la vârsta ta? Nu mă raportez la experiența ta de viață, pe care nu o cunosc şi desigur că nu aş îndrăzni să o contest, pentru că eu încă mai cred cu tărie că experiența de viață nu ține de vârstă. Aşadar, cum eram eu oare la anii tăi? Nu am să îți spun despre experiența mea de pe la 15-16 ani, cu diverşi copii (dintre care cei mai importanți pentru sufletul meu au rămas cei de la Centrul de Plasament Primăverii), pentru care uneori am fost ceea ce tu ai numi astăzi trainer. Te văd ca pe mine în perioada facultății, aşadar îți voi povesti un pic din experiența mea de atunci din Penitenciarul de Maxima Siguranță Iaşi, pe care de altfel cred că îl poți cumva asemăna corporației în care lucrezi momentan. Am intrat acolo pentru prima dată în calitate de... Ghici tu ce? Exact! Cum i-ai spune tu astăzi, trainer! Nu o să detaliez impactul primei zile, te rog doar să mă crezi că nu e acelaşi cu biroul niciunei corporații, deşi şi în birou, în day one te simți aiurea, cu ochii ațintiți asupra ta, cu nişte gânduri pe care le deduci din rânjetele viitorilor colegi (iaca şi new joinerii!), cu drumul şi căile de acces pe care nu le ştii, orientarea în spațiu şi altele. Nu, în închisoare nu e chiar la fel. Ceva te apasă mai mult, te face să pleci mai tare capul şi să te prefaci orb sau ceva... orice, doar să scapi de priviri, mirosuri şi umbre care par să navălească asupra ta. Ei bine, acolo am mers pentru prima dată pentru un atelier de lucru de mână pe care să îl țin femeilor care erau în tranzit. Apoi s-a extins şi la cele două categorii de bărbați: bighidii (adică în special tineri, cu pedepse mici) şi viețaşi (adică barbații cu pedepse mari sau foarte mari). S-a extins şi ceea ce făceam. Dacă la început le arătam cum să facă diverse lucruri de mână, pe care în timp le-ar fi putut vinde ca să îşi întrețină familiile (mda, cam ca şi corporatiştii), în timp am început să particip la alt tip de întâlniri, îndrăznesc să spun cu scop terapeutic, pe care le organizam împreună cu toți colegii săptămânal pe anumite teme de discuții. Eu pregăteam partea de joc terapeutic, dar mă implicam şi în altele. Dar nu despre asta vreau să îți spun, aşa că mă opresc cu detaliile. Ce vreau să îți mărturisesc este că la 20 de ani câți aveam atunci, în mod surprinzător am ajuns să fiu apreciată şi respectată acolo. Ceea ce desigur, poți considera o înjosire, ce ar fi de laudă să te aprecieze un criminal? Ei bine, nu ştiu. Dar vreau să știi că n-a fost uşor. Zi de zi mă întrebam: ce pot eu să ofer, mai mult, să învăț sau chiar să aduc bun în viața unor oameni extrem de versați, mai ales în comparație cu naiva de mine plină de principii, oameni care au trăit o viață, care au familii, au muncit (sau au furat, dar asta e o altă discuție), care au avut parte de experiențe nenumărate, dintre care unele, cum ar fi să ucizi, să bați, să vinzi un alt om, să furi, să maltratezi, violezi, etc. pe care eu nu îmi doresc să le trăiesc vreodată de nici una dintre părțile implicate. Ce puteam eu să-i învăț pe aceşti oameni? Eu copilul naiv şi necunoscător de 20-20 şi ceva de ani? Ei bine, ca să fiu scurtă, aceeaşi întrebare aş vrea să ți-o adresezi tu acum, când vii în fața mea ca să mă pregăteşti pentru o nouă carieră. Te rog primeşte-mă ca pe cel mai odios asasin, care a lăsat cadavre prin toate corporațiile prin care a trecut, prin toată viața lăsată sau nu în urmă. Stau în fața ta. Aştept să mă înveți.