sâmbătă, 12 mai 2018

Connemara


Călătorului îi șade bine cu drumul, însă în ținutul Galway ea se simțea ca Acasă. Acel Acasă la care răvnea de copil, când voia să se mute în ploioasa Anglie, nerenunțând total la lumina soarelui, doar bucurându-se zilnic de stropii binevoitori de ploaie. Când au ajuns, la căderea într-un somn ce se prefigura adânc al soarelui ce i-a însoțit întreaga zi, nelăsând ploii măcar un strop în cădere, întreaga întindere părea cuprinsă de toamnă, deși anotimpul era încă departe. Văile erau conturate de culori pale, ruginii, arămii, lumina soarelui adâncea fiecare împreunare de dealuri în căderile spre văi. Se așteptau la un tablou pastel, dar au găsit în schimb un peisaj ce ar fi putut părea oricui dezolant, numai ei nu. Ei îi plăcea cum soarele părea să-și fi rupt din culorile sale și și le-a aruncat peste tot în pături de lumină tomnatică. Și dealurile se jucau de-a „Țară, țară, vrem ostași!”, așezate unul în spatele celuilalt, puse în valoare de râuri jucăușe de raze solare, ce alunecau dintre vârfuri spre poale. Cât priveai în zare, întinderi de galben, galben pui, galben pai, galben pârjolit, galben oranj, galben maro, galben aur, galben rogvaiv, de parcă natura le făcea o glumă proastă. Și-a strâns culorile ca un copil mofturos și-a aruncat doar galbenul pretutindeni, în drumul ei îmbufnat. Când au ajuns la camping era deja aproape întuneric. Rutina dezechipării, pregătirilor de campare și ulterior de odihnă, nu le permise să mai privească în jur. Zi după zi, păreau să se prăbușească din ce în ce mai repede, de parcă drumul le făcea în ciudă și-i îmbătrânea sau le punea câte o piatră de moară în desagă. Domnul timp nu se lăsa, le arăta constant că el nu merge înapoi pentru nimic în lume, doar înainte, spre linia de finiș.
[...]
Zorile prezentau un cu totul alt peisaj, mult diferit de cel abandonat pe drum înainte de campare. Cum ei se scuturaseră de galbenul acela ofticos, care părea să le spună pas cu pas „sâc-sâc! că nu e cum vă așteptați!” în timpul unui somn profund, la fel și natura părea să se fi scuturat de capriciile ei tomnatice și peste noapte înviase într-un verde smarald, aducând aminte că oaza aceasta de verde așa se și numea cândva „Insula de smarald”. Noul peisaj îțî tăia respirația.  Nici urmă de pârjolul soarelui de cu o zi mai înainte. Tot sub puterea lui, întreg ținutul înviase, de parcă apele îi furaseră peste noapte vraja și acoperind fiecare ungher, spălaseră toată paleta de galben înlocuindu-o cu una de verde.
[...]
Când au repornit la drum, cortina s-a ridicat din nou. Nori groși, întunecați, punctau decorul cu întunecimi de mină de creion. Drumul păreau să-l facă pe un desen realizat de un talentat desenator-grafician, în cărbune, în culori moi, ce se întind pe o coală desprinsă dintr-o stâncă veche și prăvălită, apoi ruptă în bucăți din fiecare colț. Cum țărmul era oricum extrem de cioturos, împrejurimile păreau să fie fărâmi dintr-o stâncă bătrână, răspândite pe coastă, ce de oboseala valurilor s-a prăbușit efectiv peste întreaga vale, lăsând mărturie kilometri întregi de fărâme împodobite cu verde, ce mai făceau față valurilor care se îmblânziseră peste veacuri, poate de mila micilor colțuri ce trebuiau să dea piept cu ele. La fiecare kilometru parcurs, graficianul nostru cobora dintre norii pufoși cu tot felul de umbre peste dealuri, hașurând în modele atât de diferite fiecare ungher. Pe fiecare creastă era scris un mesaj ascuns, un cod al unei tristeți nerostite, ce era lăsată în urmă. Sau poate că nu. Poate că era târâtă în dâre melancolice de norii ce rupeau fâșii de bezne spre a le întinde pe întreg desenul drumului. „O imagine ce face o mie de cuvinte? Dați-mi imagini ca astea, să vă pot scrie o mie de cuvinte!” Se obișnuise cu mirosul ei de ud, de frânt, de sfârșit după sfârșit ce nu se mai termină niciodată, ce nu mai ajunge la capătul mult așteptat, dorit, căutat. Parcă nici nu mai conta ce era la sfârșitul drumului, în unele zile aștepta doar să atingă acel sfârșit. „O mie de cuvinte” își repeta. „Dacă aș reuși să memorez măcar o fărâmă din imaginile astea pe retină. Aș vrea să scriu pentru fiecare, atât, o mie de cuvinte. Dar pentru care? Căci privește!, la fiecare secundă, la fiecare clipă, minut, fir de nisip ce se scurge prin clepsidră, la fiecare rulare a roții, la fiecare kilometru lăsat în urmă și la fiecare kilometru zărit în față, e altă mie de cuvinte ce se scurge în picuri mici prin inimă și se preface în sânge purtător de viață. Mulți s-ar întreba, o fi viață asta? Haiduc zi de zi, nici o clipă ca alta, nici măcar una ușor de prevăzut. De parcă dacă ai sta pe loc ai putea prezice următoarea clipă cu acuratețe sau certitudine? Ajung o mie de cuvinte pentru fiecare fir de nisip ce se strecoară prin clepsidra vieții? Pare greu de scris? Dar de citit? Ai mai avea gura de aer, dorința de a respira prin o mie de cuvinte un peisaj, o emoție, o întâmplare, o întrebare, o frământare a sufletului? Cine? Cine o mai are?” Norii o furaseră, duceau cu ei nu doar mesajul târât de pe o stâncă pe alta, pârjolind în stranii bezne întreg decorul, duceau cu ei și mâhnirea ce puse stăpânire pe sufletul ei. Peisajul o fura sau poate doar îi amintea că nu și-a găsit sensul vieții. Ce putea oferi lumii? Și ce ar fi fost lumea pregătită să primească de la ea? Inspiră profund, iar în expirație, într-un oftat profund, își lăsă corpul să se prăbușească greu pe spatele lui, de parcă acolo și-ar fi putut găsi odihna de la gânduri, ferindu-și privirea de la împrejurimile pline de tristețe. Mâinile înconjurară mijlocul lui, strângând spasmodic haina de pe el, despre care încă nu știa dacă e groasă sau subțire, consistența pe care nu i-o putea defini i se părea și acum doar exact cum trebuie. El tresări pentru o clipă... Apoi reveni în propria-i singurătate, în care se scălda cu atâta plăcere, pe care ea i-o percepea deseori sardonică.

duminică, 1 aprilie 2018

lumi paralele

„Dacă vreodată, lumile noastre paralele, vor fi zguduite de ceva atât de puternic încât să se întâlnească, pe un nou făgaș, un drum în care nu vom mai fi în lumi paralele, aș vrea să te cunosc mai bine...”

Încă se mai auzeau râsete, chicoteli, cântece, discuții vesele. Se auzeau toate din ce în ce mai stins, de parcă mărețul soare, ce urma să se ridice lent din negurile întunecate, îi alunga trimițând val după val de întuneric zbuciumat. Cumva părea să le spună: „luați-vă sticlele, veselia plină de alcool, mizeria și dezordinea făcută și duce-ți-vă la casele voastre!„. Ea îl înțelegea. Aștepta tăcută și liniștită, lângă mare, pe nisipul deja rece, să se termine sindrofia, să ia un sac sau mai mulți, cu siguranță mai mulți, să înceapă să strângă. Unii căzuseră deja frânți de atâta agitație. Stătea acolo de vreun ceas, timp în care mulți i s-au apropiat să o întrebe dacă este bine. Poate că i-a izgonit pe fiecare, răspunzăndu-le că este bine, apoi tăcând, așa cum marea cu valurile ei izgonește spre țărm miliarde de fire de nisip, cu scoci și alge și pietre ce urmează a fi măcinate spre a deveni nisip. În față i se arătau întinderi de întunecimi albastre. Acel albastru care îi plăcea, pe care îl numea adânc. Mereu a crezut că însăși inima ei e albastră, chiar dacă sângele nu părea să-i fie, inima cu siguranță era de cel mai intens albastru din univers, cu miliarde de sclipiri stelare. Doar că stelele nu se vedeau în acea seară, probabil că și ele se revoltau și nu voiau să fie prezente pe plaja dezmățată. Singurele lumini erau în spatele ei și rând pe rând se stingeau, la fel ca glasurile de veselie ale celorlalți. Păreau să se îndepărteze tot mai mult, iar valurile să-și cânte tristețea tot mai aproape de ea, deși nu își schimbase locul de mai bine de o oră. Știa că e vară, dar tot va fi frig pe țărm, așa că se înfofolise bine, luase o pătură cu ea și o bluză lungă destul de groasă, pentru a face față supărării maritime, ce se scuipă pe sine în rafale de aer sărat și tristețe albastră. De copil a vorbit cu marea, a ascultat-o plângând și tot plângând, încercând să o mângâie cu tăcerile ei, cu blândețea nerostirii. Se ghemuise și acum pe pătura împăturită, își ținea genunchii strânși în brațe, legănându-i ușor, iar gluga pe cap. Îi îngâna mării ceva, nici ea nu știa ce. Se bucura de apropierea ei și de îndepărtarea luminilor sparte și a zgomotelor din spate. Val cu val, totul se schimba, marea devenea tot mai vocală, iar ei tot mai tăcuți. Unii dintre ei dormeau pe plajă, adormiți de oboseala drumului, în parte. De alcool, mai mult de atât. Căzuseră care pe unde s-a nimerit. Cei care nu erau deja răspândiți pe plajă, se retrăgeau ușor spre paturi mai comode. Unii încercau să îi adune pe alții de pe nisip, să-i trezească și să-i mute, mai mult târâș, în paturi. Uneori le ieșea, alteori renunțau de tot sau se întorceau cu o pătură ca să-i învelească. O parte îi însoțeau, dar cei mai mulți după ce-i acopereau, se întorceau la paturile lor, lăsându-și tovarășii ca pe niște camarazi învinși pe câmpul de luptă în timpul unii război crunt, de data asta, doar cu alcoolul. Spectacolul părea să o scârbească, însă se înfunda tot mai mult în discuția cu marea și asta o făcea să fie foarte departe de tot ceea ce ușor, ușor nu se mai petrecea în jurul ei. Totul îngheța treptat sub puterea nopții pe de o parte, sub puterea ingnorării pe de alta. „Hei, ce faci?!” fu ultima strigare, ultima suflare de viață înainte ca totul să paralizeze. Nu răspunse. Nu își întoarse capul, gândind în sinea ei: „dacă mă întorc acum, voi deveni statuie, asemenea soției lui Lot privind spre Sodoma și Gomora.” Un zâmbet pieziș însoți gândul, își văzu de ascultarea ei de dinainte. Știa că va dispărea și cel care strigase. Ce nu bănuia era că nu la ea strigase, ci la cel care se îndrepta spre ea în liniște. Îl simți dispărând pe cel ce strigase, dar pe cel ce se apropia de ea nu-l dibui câtuși de puțin. Se așeză lângă ea, direct pe nisip, căci pătura era bine împăturită și toată sub ea. Avea în mână o cutie de bere, pe care o întinse în față, spre mare, ca și cum ar fi cinstit-o de departe, un genunchi se prăvălise pe nisip, în timp ce unul stătea în unghi drept, căci piciorul i se înfipse în nisipul rece, iar mâna cu berea i se sprijinea nestingherită de el. Cealaltă mână se făcuse sprijin pentru întreg trupul și era destul de aproape de ea, îi simțea căldura prin bluza groasă pe care o avea deasupra tricoului. El era doar în tricou, de parcă frigul nu l-ar fi putut atinge în nici un fel. Niciodată nu știa de ce e roșu la față, dar și acum era. Poate din cauza berii. Se ridică ușor de pe pătură, cu un legănat greoi.
-          Ce faci? Tocmai acum vrei să pleci? Rosti cu un soi de mâhnire în glas.
-          Nu vreau să plec, vreau să întind pătura, să stai și tu pe ea. Răspunse senin, zâmbind.
-          Lasă, stai aici. Se ridicase deja, desfăcuse pătura, dar nu prea mult, un singur pliu, o făcuse doar o fărâmă mai mare, însă ar fi încăput amândoi acum. O apucă de încheietura mâinii și o trase spre el. Gestul i se păru oarecum nefiresc. Deși stătuseră dealungul timpului de foarte multe ori unul lângă altul, deși pielea brațelor lor s-a respirat una pe alta, deși cândva făcuseră cunoștință și dăduseră mâna, au avut mereu un soi de grijă să nu depășească un fel de graniță nevăzută, să nu cadă într-o apropiere ce i-ar fi stingherit. Și acum ceva părea să zdrobească acea graniță, iar asta o făcu să tresară și să-l privească fără să vrea cu o urmă de teamă. El simți și-și retrase mâna de pe încheietura ei, așezându-o pe celălalt genunchi, pe care între timp îl ridicase de pe nisip.
-          Hai, ridică-te un pic să punem pătura înapoi.
-          Vrei să te ajut să o desfaci mai tare?
-          Doar dacă crezi că e necesar, eu zic că încăpem și așa.
-          Cât vrei tu, ca să stai comod.
-          Stau comod oricum, zâmbi. Se ridică și el, așezară pătura și se așezară înapoi pe ea, la fel de aproape. Simțeau unul altuia căldura corpurilor. Nu îți e frig? Întrebă. Ești doar în tricou, iar eu îmbrobodită ca o babă. Dacă vrei ne ridicăm și desfacem pătura ca să te învelești în ea.
-          Sunt ok, răspunse scurt.
-          Îmi dai și mie, te rog, o gură din berea ta? Întrebă cu o voce clară, sigură pe ea, care îl surprinse.
-          Sigur, te rog. Și o întinse spre ea ușor năucit. Oare i-o ceruse doar ca să îl testeze? Să vadă cât mai are? Era clar că stătea acolo stingheră, fiindcă atmosfera festivă, plină de băutură, nu-i făcea câtuși de puțin plăcere. Însă gestul ei o năuci și mai tare. Deși părea zgribulită, însingurată, nemulțumită, bău din cutia lui, nu doar o gură cum spusese, ci multe guri una după alta, fără respiro, de parcă după mulți ani de secetă, își potoli și ea în sfârșit setea ce pusese stăpânire pe întreaga sa ființă.
-          Mulțumesc. Îi întinse înapoi cutia, aproape goală. Era cam pe trei sferturi plină când se așezase lângă ea, acum mai avea ceva mai puțin de un sfert. Nu-l deranja, doar că nu se aștepta. Nu se aștepta nici la setea ei, nici la faptul că berea ar fi putut să o potolească, în ciuda exclamației finale, acel „ah” care spunea „ce bună a fost, în sfârșit nu-mi mai e sete!”. Cântări un pic cutia și abandonă gândul de a mai termina berea din ea. Făcu o groapă în nisip și înfundă cutia aproape goală acolo.
-          Nu o să o las aici, fii fară grijă, spuse înainte ca ea să comenteze ceva. Deja o cunoștea suficient de bine încât să bănuiească faptul că nu i-ar fi convenit asta. Nici lui nu îi plăcea să lase lucrurile aiurea. Fiecare avea locul său, iar al cutiilor nu erau sigur pe plajă, la fel cum nu era al cojilor de semințe, al cotoarelor de porumb roase sau de fructe, nici al ciorchinilor de struguri, ale hârtiilor de la diverse dulciuri sau al ambalajelor de chipsuri.
O foarte lungă liniște se lăsă între ei, tăcerea accentuând glasul valurilor ce se spărgeau liniștite la țărm.
-          De ce stai aici? rupse el tăcerea după o vreme.
Iși întoarce privirea spre el, renunțând pentru o clipă să mai privească marea, deși el nu făcu același gest. Doar aruncă întrebarea, privind mai departe marea, sprijinit în mâna stângă, ce aluneca lângă corpul ei strâns, cuminte.
-          Dar tu de ce stai aici? Zâmbi ea privindu-l. Nu-și întoarse înapoi privirea spre valuri, continua să-l fixeze în așteptarea unui răspuns.
-          Eu am venit să văd dacă ești bine. O privi scurt cu coada ochiului, apoi reveni spre mare.
-          De ce nu aș fi bine?
-          Stai aici de ceva vreme, au venit mai mulți să vadă dacă ești bine, dar s-au întors fără răspuns. Această remarcă o surprinse. Înseamnă că era suficient de lucid încât să observe că stă acolo de ceva vreme. Mai interesant decât faptul că e lucid, deși probabil că nu era nicidecum la prima bere, era faptul că observase că ea stă acolo, dar și că au mers la ea și alții să o ademenească și nu reușiră, abandonară.
-          Uite câți alții stau aici, spuse chicotind și făcând un gest ușor din cap, arătând că nu sunt singuri pe plajă.
-          Lasă-i pe ei, sunt altă poveste. Răspunse ușor iritat, nu neapărat de ei, cât de modul în care ea încerca să evite discuția. Ei dormeau dușii sau erau, oricum, într-o lume a lui Bachus, departe de a lor.
-          M-am gândit că dacă n-am suficient alcool în vene n-am dreptul să stau pe plajă, de asta ți-am cerut berea. Râse. Dar el o privi serios, fără să schițeze un zâmbet măcar. De fapt, continuă ea, îmi era frig. Și deși berea nu e făcută să te încălzească, în situația de față m-am descurcat și eu cum s-a putut.
-          Ești ok acum? Vrei să te învelești?
-          Sunt ok, dar aș vrea totuși să desfacem pătura, să ai ceva pe tine, m-aș simți mai confortabil să știu că nu ești doar în tricou.
-          Eu sunt bine așa, pentru tine dacă vrei...
-          Da, vreau. Hai. Se ridicară amândoi, greoi, lent, dar cu urme de tinerețe vădindu-se în trupurile lor, nu la fel de zvelte ca altădată. Apucară pătura și o desfăcură cu totul. Apoi se așezară înapoi doar cu șezutul pe pătură, picioarele tot pe nisip. Ea trase celălat capăt al păturii și îi acoperi pe amândoi. Mișcând brațele cu ușurință, îi acoperi umerii cu pătura destul de groasă. Ceva o făcu să roșească în clipa în care palmele îi atinseră umerii, dar miza pe faptul că întunericul va acoperi într-un mod nevăzut roșeața ce simțea că i se urcă în obraji. Ridicându-și brațul o apucă de după umeri și o trase spre el.
-          Nu mușc, să știi. Trupurile li se lipiră și mai tare. Dacă până acum le erau atât de aproape, încât percepția căldurii celuilalt îi făcea să știe că sunt unul lângă altul, acum erau cu siguranță contopiți într-un fel de îmbrățișare prietenească și ștrengară, care o făcu să roșească și mai mult. O trângea de umăr cu palma lui caldă, ca într-o încurajare, parcă rostind cu o zguduitură ușoară, un legănat tectonic, asemenea unui cutremur de intensități mici, dar care creștea între ei, că totul e în regulă, vrea doar să o încălzească. Și ea se învoi. Se înmuie în brațele lui, ca un copil ce regăsește dulcea îmbrățișare a tatălui, care îl mută în patul său când adoarme pe covor sau cine mai știe pe unde.
-          Ei? Şi? Ai aflat? Rupse el din nou tăcerea. De unde mă cunoşti?
-          Da, răspunse ea timid.
-          Da? Aproape că ripostă. Se depărtă puțin de ea ca să o poată privi direct în ochii căprui. Ceva îl făcea să tresară când ea se uita la el, fix în ochi, fără teamă, ca un harpon ce încearcă să prindă ceva din adâncul lui şi să tragă la suprafață.
-          Da, spuse ea din nou, iar roşeața nu mai putu fi ascunsă, fiind atât de aproape de el. Îşi feri o clipă privirea, părând să caute sau chiar să ceară un fel de ajutor din nisipul ce era departe de a fi fierbinte. Apoi ridică privirea şi o fixă în a lui. Tu nu?
-          Nu, îmi pare rău, dar nu ştiu... eu de la început nu m-am gândit... deci? Şi aşteptă îndelung răspunsul. Total confuz şi încâlcit, ceva îl scormonea pe dinăuntru şi nu ştia ce. Un fel de jenă lăuntrică, amestecată cu iritare, nedumerire şi un amar ce se ridica din centrul ființei spre gură. Se simți încurcat.
-          Ei, lasă.
-          Nu, zi, te rog. Insistă, sperând ca răspunsul ei să spulbere confuzia ce punea stăpânire pe sufletul lui.
-          O să crezi că sunt nebună, dacă nu crezi asta deja.
-          Relax. Spuse cu atenție. În cuvântul acesta curse spre ea toată liniştea lui şi încurajarea că nu poate fi nimic greşit.
-          Păi e ciudat, chiar şi pentru mine să înțeleg, nu mai zic să accept sau cine ştie ce altceva.
-          Hai că mi-ai stârnit curiozitatea! Ce e?
-          Uite că într-o zi... încercând să-mi amintesc, m-am uitat prin toate pozele tale. Avem destui prieteni comuni, unii poate chiar foarte apropiați, dar nu de acolo te știu totuşi. Am luat pe rând, însă nu-mi aminteam. Deja par ciudată, nu? Întrebă cu tristețe şi cu urma clară a unui regret.
-          Nu, continuă te rog, o încurajă.
-          Ei bine, seara, când îmi spălam dinții am înțeles. Din oglindă te cunosc! Iartă-mă, dar uneori mi se pare că suntem atât de asemănători, încât până şi fizic semănăm. Începu să râdă, o strânse şi mai tare de după umeri, iar ea roşi şi mai rău.
-          E bine asta, nu? Întrebă el de îndată ce se opri din râs, cu o seriozitate ce şi pe el îl tulbură. Dacă nu era un om cu care ea să-şi fi dorit să semene? Nu se vedea ca etalon pentru cineva, pentru nimeni, dar mai ales pentru ea sau pentru altcineva care să-i semene în vreun fel.
-          Eu zic că e bine, dar... suspină profund, iar el o strânse din nou mai aproape, ca într-o încurajare continuă. Încurajare să ce? Să nu se oprească şi să spună mai departe? Sau încurajare să lase lucrurile aşa şi să tacă? Nici el nu ştia, nici ea. Ți-am scris, o să îți dau cândva să citeşti, continuă cumva mai mult pentru ea, iar el acceptă răspunsul fără alte întrebări suplimentare, fără să vrea să mai lămurească lucrurile atunci, de parcă inima îi stătuse în loc de spaimă să nu afle ceva terifiant şi acum îşi reluă cursul, timid, fără prea multe bătăi şi era bine să nu-l întrerupă din nou prea curând. Priveau în linişte marea şi ascultau valurile. Se încălziseră bine unul de altul. Ea nu mai tremura, nu doar că se încălzise, dar se simțea şi în siguranță lângă el şi ceva o făcuse să renunțe la încrâncenarea de mai devreme şi să se încreadă în el atât de mult încât să se ghemuiască în căldura ce o emana. Şi el se înmuiase lângă ea. Simțea că fac parte dintr-o ființă unitară, că nu face nici un efort să o țină alături, că e acolo dintotdeauna şi e parte din el, dintr-o relaxare pe care nu şi-o putea bănui lui însuşi. Începu să îngâne ceva şi el o acompanie, deşi nu ştiau nici unul, nici altul ce şoptesc pe note total necunoscute. S-au privit zâmbind pentru o clipă, apoi ea îşi lăsă capul pe umărul lui, iar el spijini capul de al ei. Tâmplă la tâmplă, au mai îngânat o vreme un cântec ce păreau că-l ştiu amândoi, nu se mai ştie de unde, de atât de departe. După scurt timp, el nu se mai auzi, dar capul lui se lăsă greu spre umărul ei. Îl prinse uşor de după umeri, apoi îşi lăsă brațul să-i lunece sub brațul lui şi îi conduse uşor capul spre coapsa ei. Se ghemui cu genunchii spre el şi îi lăsă capul spre genunchi, apoi se lipi de spatele lui, acoperidu-l cu trupul ei, ca o pătură mult mai caldă și moale. Îşi sprijini brațele cruciş pe trunchiul lui şi îşi lăsă capul să se odihnească peste ele. Adormi şi ea. N-ar fi spus nimeni că ar fi un mod comod de a dormi, însă zorile aşa îi găsiră. Plaja era plină de gunoaiele pe care ea îşi propuse să le adune după ce lumea ar fi dispărut. Singura greutate pe care o alungă după seara asta, fu cea din sufletul său. Pentru cât timp însă?
Genele alungite ale soarelui, îi găsiră cum luna îi lăsase, ghemuiți, ea ca o plapumă peste el. Capul lui alunecase de pe genunchii ei și ajunsese pe pătură. Capul ei încă stătea pe brațele așezate cruciș peste el. Când simți primele raze de soare, deschise ochii pentru o clipă, apoi îi închise la loc. Rând pe rând, mișcă degetele de la mâna stângă, lăsându-le pe trupul lui cald, unul câte unul, de parcă ar fi exersat un cântec din copilărie la niște clape imaginare. Își aminti de jucăriile ei din copilărie, între care și un pian în miniatură. Era un pian furniruit, care ducea o gamă într-un clasic ton chinezesc. O jucărie, ca multe altele, pe care copiii de astăzi le-ar trata cu indiferență. Ea însă își amintea, clapele simple, forma picioarelor, culoarea neagră a furnirului, roșul catifelat al părții ce înlocuia corzile. Avea chiar și scaun, pe care să așeze probabil păpușile în concert. Își aminti că în aceeași perioadă a avut o pisică, despre care acum s-ar spune că este tomberoneză, cu alb și negru. Fără să bage de seamă gestul ei de atingere a clapelor, se transformă în frământarea asemănătoare unei pisici, apăsări moi și agățări subtile, care ridicau o materie inexistentă și o parte din tricoul lui.  Mâinile ei torceau pe rând, pe spatele lui. Mâinile lui erau strânse cruciș la piept, dar simțind degetele ei, într-o mișcare subtilă pe spate, desprinse mâna stângă, o întinse și o prinse pe ea ei în căușul palmei sale. Fata se opri brusc, tresări și deschise ochii pentru o secundă. Soarele părea să-i spună „mai dormi”, iar ea îl asculta, căci nu putea să-și țină ochii deschiși preț de mai multe secunde. Mâna lui caldă și a ei rece, rămăseseră încleștate undeva deasupra lui și dedesubtul ei, iar ei se prăbușiră într-un nou val de somn. Nu dură totuși mult. Nu doar razele se plictisiseră să le păzească visele, ci și valurile mării care le-au cântat necontenit de leagăn, acum schimbară tonul, de parcă-și băuseră de multă vreme cafeaua de dimineață. Deveniseră agitate și nespus de zglobii. Cu o sforțare deschise din nou ochii, iar privirea căzu în a lui, care ca la unison se pierdu în a ei.
-          Neața. De câte prăjini o fi soarele pe cer? Întrebă adormită, închizând la loc ochii.
-          Nu știu. Lasă asta. Stai. Mai dormi. Mâna lui încă o mai ținea pe a ei, iar ea nu ripostă în nici un fel. Somnul nu-și retrăsese încă firele adânci din ființele lor. Ca niște mreje, mai agățau din amândoi, stropi de viață, înlemnindu-le trupurile, într-o amorțire ce-i încorseta în aceași poziție. Nu făceau nici un efort să se desprindă, de parcă oboseala îi transformase în două forme de relief alipite. Pătura verde ajuta la a-i face să pară o dună de verdeață într-un đeșert arămiu.
-          Hai să ne ridicăm, spuse ținând mai departe ochii închiși.
-          Hai, îi răspunse. Dar ea nu se dădea dusă, iar el nu se putea ridica fără ca ea să facă primul gest. Abia după câteva minute bune, se împinse în brațe, lăsându-și greutatea peste el, ca să-și îndrepte trunchiul amorțit. Cu greutate și mai ales cu o lentoare de felină, se ridică și început să se întindă. Brațele se alungiseră nespus de mult, ca două aripi ce desenau pe boltă o poveste cu tâlc, dar nu pentru oricine, căci una și aceeași poveste este văzută atât de diferit de persoane diferite și chiar de una și aceeași persoană, în răstimpuri diferite.  Ritualul ei dură câteva minute bune, își întindea oasele aripi într-un dans ba de cadână unduitoare, ba de lebădă rănită la vânătoare, dar cel mai des părea o pasăre imensă ce atrage și respinge valurile, aidoma unui dirijor ce aduce sunetele în aromonie, dar lasă și pauza dintre ele să fie grăitoare și le trăiește pe toate cu ochii închiși, la intensitate maximă. Capul ei descria și el povești, gâtul avântându-l spre toate zările ce se descriau în amurg, ochii nefiind încă hotărâți să se deschidă spre a vedea. Vedea cu nasul, ținând ochii închiși și rotind lin și haotic capul în toate direcțiile. După ce-l mai plimbă un pic cu viteză din ce în ce mai mare, stânga-dreapta, îl fixă drept înainte adulmecând aerul sărat, apoi deschise larg ochii și privi tabloul din fața ei de parcă vedea pentru prima dată lumea. Se ridică brusc, deși greu, în picioare și exclamă.
-          Doamne! Ce târziu trebuie să fie! Uite câtă lumină e! De când stăm aici? Era clar uimită, nu-i venea să creadă că e dimineață târzie. Bine, târzie pentru ea, doar pentru ea. Ceilalți se ridicau ca niște de zombi istoviți, cu trupurile frânte, rând pe rând își luat păturile la piept ca pe o ultimă alinare și se retrăgeau spre un loc mai ferit de lumină pentru a-și continua somnul. Plaja se golea treptat de lume, dar nu și de cutiile de bere aruncate peste tot. O livadă metalică de orz gata procesat se întindea pe tot curprinsul plajei. Vai, vai, rosti iritată lasându-și umerii să cadă a dezarmare, privind în jur. Peisajul era dezolant. El o privea de jos, mustăcind un comentariu răutăcios pe care însă nu-l lăsa să se releve.
-          Uite acolo, rosti într-un final și indică locul ridicând brațul spre unde să privească. În zare un grup mic de oameni, cu saci imenși albastri, îmbrăcați din cap până în picioare, cu șepci, bandane sau pălării, culegeau cu niște bețe lungi asemenea unor sulițe duble, fiecare hârtiuță de pe plajă. Calmează-te, o să fie imediat curat peste tot.
-          Hai să-i ajutăm, îi spuse plină de bucurie.
-          Lasă oamenii să își facă treaba, tu stai aici. Și o opri, prinzându-o de încheietura mâinii în ultimul moment, în elanul ei haios de a porni spre ei.
-          Dar nu ei au făcut mizeria, se împotrivi ea. El o trase mai abitir spre sine.
-          Nu, nu ei au făcut mizeria, însă ei o vor strânge, fiindcă sunt pregătiți pentru asta, tu nu ești. O privire aspră îl lovi de sub sprâncenele ei încruntate. Stai aici și lasă-i să își facă treaba. Cu greu se învoi și se prăbuși la loc pe nisipul încă rece. Când o văzu că renunță, își retrase mâna de pe închietura ei.
-          Albastrul mării este azi ca albastrul Capelei Sixtine, rupse din nou vraja liniștii dintre ei.
-          Iar furia ei este aidoma furiei lui Michelangelo în perioada când fără voia sa, o picta. Stăteau din nou destul de aproape unul de celălat, privind valurile care aduceau ultimele adieri din întunericul nopții ce se lăsase copleșită de razele cele noi ale soarelui. Umăr la umăr priveau în depărtare. „There's a piece that was torn from the morning and it hangs in the Gallery of Frost” zise, apoi continuă întinzând brațul în zare: „This waltz, this waltz, this waltz, this waltz, with its very own breath of brandy and Death Dragging its tail in the sea.” Can you see the Death dragging its tail? Îl întrebă. O privi o clipă mut de uimire, fără să spună nimic. Ea rămase cu brațul avântat spre mare și coada pe care soarele părea să și-o tragă roșiatică de pe luciul ei.
-          Dap. Se vede.
-          Dimineața asta seamnănă mai bine cu Alexandra Leaving. „The God of Love preparing to depart.” Astea’s zorile acum, deși în cântec sunt... o pauză de gândire. Cum s-ar numi îndepărtările luminii, apusul. Amurguri? Se poate la plural?
-          Hei, zise el și întinse mâna în semn de salut. Ce faceți? Fără ca ea să bage de seamă, de ei s-au apropiat două fete, cu mersul legănat, nu de la alcool, ci de la o stare de fericire specifică adolescenților.
-          Bine, răspunse una dintre fete, în timp ce cealaltă schiță un zâmbet. Voi ce faceți?
-          Merge o cafea la răsăritul ăsta târziu, nu credeți? Zise fără să răspundă la întrebarea fetei. Stați jos, continuă în timp ce se ridica. Merg să aduc licoarea magică, dacă o găsesc. Cine vrea? Fetele se așezară amândouă pe pătura moale pe care ea o abandonă. Își trase mânicile deasupra mâinilor și vârâ capul în gulerul înalt al hainei destul de groasă pentru anotimpul în care erau. Se zgribuli un pic, făcând un „brrrr” prelung și zburlindu-se într-un tremurat ușor, apoi repetă: Deci? Cine vrea cafea dacă găsesc? Fetele făcură semn că ele nu vor.
-          Nien, niet, spuse cea blondă. Apoi scutură și din cap a negație, fără ca vreun fir din părul ei de culoarea alunei coapte să se desfacă. Știa că la întoarcere o va găsi vorbind despre vreun subiect apetisant, iar ei îi făcea o deosebită plăcere să-i savureze discursurile, așa că voia să se întoarcă repede ca să nu piardă prea mult din ce urma.
-          Tu nu vrei? Îl întrebă.
-          Ba da, dar nu știu dacă găsești.
-          Era un ibric, bănuiesc că este și cafea. Cum să fie?
-          Amară. Zâmbi.
-          Se rezolvă! Nu beau cafea, dar știu să o fac amară. Râseră toți și ea plecă îndărăt în căutarea cafelei. 

marți, 27 martie 2018

Oglindire

Vino-mi
înger de lumină!
Dormi
pe plapumă sub gene.
De ce-arunci fățiş spre mine?
vii lasouri de lumină
colorată
Privindu-te, mă văd
Iubesc
Fiecare dâră de soare
Ce pui înapoi în suflet
Puzzle
De bucurie.
Cascadă după cascadă
Atrăgând fericire.

vineri, 23 martie 2018

Vals de lumină


“If you want to keep a secret you must also hide it from yourself.” (1984 – George Orwell)
Am spus să nu vă supărați, căci pentru mine ninge. Eu încă mă bucur că pică grațios din cer când pene de înger, când dâre de apă congelată, când rafale de lumină adunată în non-culoarea alb. Când a plecat ea nu putea să plouă, vă rog să mă credeți. Era soare în prima zi, atâta soare încât lumea a trecut de la cojoc, brusc la tricou. Dar când ne-am luat rămas bun, cum ne-am priceput fiecare, îngerii au pus mantie albă pe jos. Poate ca să-i arate calea. Poate că, la sosire a fost tot așa, trenă de zăpadă, spre lumea aceasta cu atâta tristețe. Poate că măcar intrarea și ieșirea ei în și din lume trebuiau să fie grandios de albe, ca urmele unei speranțe de bine. Ninge pentru că nu am apucat în viață să mă bucur destul de ea, dar îmi trimite zăpadă ca un îndemn, de a mă bucura de ceea ce am, cât și când am, fără cârteală inutilă. Nu stă în puterea mea să schimb vremea, dar să mă bucur de ea, stă în puterea mea. O să mai ningă. O să mai ningă până o să mă ia cineva de mână și-o să mă ducă pe un deal, ca să mă dau de-a dura ca un copil, râzând nebunește. O să mai ningă până voi strânge în brațe un bătrân copac înghețat, ca să-l încălzesc și să înmugurească rușinat de îmbrățișarea mea plină de atâta nebănuit senin. O să mai ningă până o să mă satur de alergat prin zăpadă cu limba scoasă și-o să mă satur și de mâncat bulgări. O să mai ningă până o să apuc și eu să mă dau cu sania. O să mai ningă până o să pot revedea stelele, stând tolănită pe plapuma groasă de frig alb. O să mai ningă până o să încerc skiurile. Și mai ales... o să mai ningă, mai ales... până o să învățăm fiecare să spunem „te iubesc” până nu e prea târziu.
„Atâta iarnă e în noi, că martie se poate duce cu toți cocorii înapoi.”  Educați din pruncie probabil că iarna e ceva rău, aproape malefic, nicidecum firesc. Anotimpul cel mai trist, chiar mai bacovian decât toamna, urât de toată lumea. Și totuși, în palatele noastre de sticlă, numite birouri, singuri putem alege ce suntem: regii lumii, magicienii valurilor de nea, ori sclavii întristării în fața calamității numită atât de simplu „zăpadă”.
Mă așez în mijlocul parcului pustiu, ridic fruntea și-mi având nasul în beznă. O inspir, o adulmec, o trăiesc. E ca o ființă, cu tristeți nerostite, cu plâns îngropat, cu veselie stinsă de alungările noastre permanente. Dacă îi dai timp, îi poți auzi până și inima bătând a suspine. Mă simt în mijlocul ninsorii, aidoma unui dirijor așezând ritmuri și note de nea peste parcul adormit. Ridic mâinile și redirecționez valurile de alb, așa cum se simte astăzi zăpada, în ritmurile lui Tchaikovsky din Frumoasa Adormită. I know you, I walked with you once upon a dream... Notă după notă, parcul se umple de oameni de zăpadă valsând grațios. Sunt oameni de zăpadă furtună, nu se așează pentru totdeauna nicăieri, doar valsează frenetic pe notele celebrului rus. Par blânde fantome ce umplu parcul cu tandrețe. Sub luminile felinarelor, brazii se împodobesc a sărbătoare, mesele par pline de pahare cu șampanie ce scânteie, băncile devin locuri pe care stau de vorbă în tihnă cei ce refuză dansul în favoarea unei discuții, iar aleile circulare sunt nesfârșite ringuri de dans pentru cei ce valsează necontenit. Falduri bogate de rochii albe se rotesc fără odihnă cu grație de nedescris. Pașii dansatorilor pas să plutească, iar urmele lor sunt nevăzute. Zăpada umple de viață un loc ce ar fi fost pustiu fără ea, ritmurile devin puternice, amețitoare uneori, apoi se domolesc și se așează, ca o mângâiere. Doar eu mă bucur de bal, restul ocolesc furtuna de zăpădă temători. Să nu vii decât ca să mă iei de mână, să mă conduci în pași de vals prin viață, ușor, cadențat, a visare trăită, până când fantomele de alb se vor opri în mirare, privind tot mai amorțite realul, adormind ușor în coline mici așezate de vânt ici-colo în parcul ce va mirosi până în zori a pustiu. Doar săgețile rozii de lumină să ne alunge din lumină. Să ne ducă mână în mână, până departe, cu bucurie.

https://www.youtube.com/watch?v=hJkTvPXRztU

miercuri, 21 martie 2018

Necunoscuta

Ninge demențial. Ninge cu rece într-un anotimp în care mulți aşteaptă să ningă cu flori de zarzăr. E frigul acela, care îți intră în oase şi te trage în jos, spre pământ, cu urlet: "De aici eşti! Aici stai!, căci aici te vei întoarce!" E vremea mesei, dar foamea mă ocoleşte cu perspicacitate, doar frigul mă obligă să caut ceva cald, care să treacă prin vene, să nu cumva să mă pietrific. Până şi fulgii par de cocos, cumva special ca să mă convingă să mă decid să mănânc, deşi nu îmi e foame. Aleg repede un loc pe care îl ştiu în apropiere, scot nişte bani de la un bancomat pe drum, știind că acolo plata nu se poate face și de pe card şi intru la căldură. Fără să mă gândesc prea mult, mă aşez la rând, pun pe tavă tacâmuri, o turtă şi comand o ciorbă fierbinte şi un felul doi pe care îl presimt rece, dar merge, doar tot la frig ies înapoi. Plătesc, iau tava şi caut un loc unde să mă aşez. Dacă nu ar fi atâta alb în jur şi mai ales atâta frig, localul ar părea unui parizian, cu fețele de masă în tradiționalele carouri, dar fără lumânări şi flori, fără oameni lipsiți de griji, dimpotrivă, cu numai câteva chipuri schimonosite de temeri, de lipsuri, de îndoieli, ce par aruncate alandala în sală, ocupând toate mesele. Nici una liberă. La fiecare masă stau câte unul, poate doi oameni. La masa cea mai apropiată, o fată. Sigura dealtfel din tot localul. În rest, doar bărbați, majoritatea muncitori probabil, la fabricile dimprejur. Privindu-le chipurile abătute, toată imaginea pare să se mute din Parisul zilelor noastre, într-un tablou sumbru din Les Miserables, fără să poți intui clar dacă din primul volum, unde mai poți aştepta o scăpare prin apariția lui Jean Valjean sau în al doilea, când parcă mizeria umană pune definitiv stăpânire pe toți, iar biata revoluție franceză e doar un praf de sare în ochii credulilor. Şi totuşi ea cine să fie, în tot acest decor de tip romancier?
- Mă iertați, pot lua loc la masă lângă dumneavoastră? Întreb politicos, cu o uşoară aplecare. După o cercetare rapidă a spațiului, cu o scurtă privire de jur împrejur, răspunse.
- Dacă vă face dumneavoastră asemenea plăcere, desigur. În tonul ei am simțit clar o notă de nemulțumire, dar am decis să fiu aproape bădăran şi să-i invadez umilul spațiu intim, aşezându-mă la masă cu ea.
- Vă rog... am rostit aşezându-mi tava.
- Vă rog, deasemenea. Vorbea ca din poveşti, cu voce stinsă, caldă, blândă. Cum spun bunicile poveşti la gura sobei. În timp ce îmi scoteam paltonul încă plin de nea, nu îmi puteam lua ochii de la ea. Părul castaniu, până la umeri, căzând într-o coadă strânsă, fix între omoplații ce îi țineau spatele drept şi îi ofereau o ținută plină de demnitate, dădea în vileag o vârstă cu mult mai tânără decât cea a senectuții ce o puteai bănui ascultându-i vocea sau privind în ochii său căprui, cu irizații verzi. Ochii căprui par a fi cei mai banali din lume. Şi totuşi nu sunt, dacă îi priveşti cu atenție, sunt la fel de unici şi fascinanți ca în oricare altă nuanță. Ai ei erau de o blândețe inimaginabilă, în parte dată de tristețea ce părea să-i însoțească. M-am aşezat tăcut. Dacă până atunci nu îmi fusese foame, în clipa aceea dispăruse orice urmă de gând de mâncare. Mai mult priveam cu lăcomie cum ea îşi ducea lingura ca pe o vâslă pe un lac plin de lebede şi-o scufunda uşor, doar cât să o ridice într-un gest de completare a unei armonii depline. Mi-am luat şi eu lingura, să fac la fel, dar nu părea să-mi iasă. Ea mânca tacticos, ca o aristocrată, aruncată în mijlocul unei vâltori politice. O vedeam ca pe o țarină izgonită, ajunsă printre străini, nerenunțând la conduita sa aristocratică, nici în fundul unei mizerabile mine de cărbune. Strălucea dealtfel, mai mult ca un briliant, ceea ce pentru o clipă... sau poate mai multe... făcu să dispară frigul şi zăpada ce rămăseseră afară.
Am mâncat în linişte, ea cu privirea ațintită într-un punct fix, undeva în adâncul farfuriei, eu neputându-mi lua privirea de la ea, urmărind nebuneşte fiecare gest al ei, ce mi se părea de un rafinament extrem. Făcea din locul acela atât de simplu şi poate chiar mizer, un fel de palat luxos, cu simpla sa prezență. O vrajă curgea din gesturile sale, iar localul întreag părea să devină o imensă sală de bal, în care în curând urma să se anunțe valsul cel mai important al serii. Cred că sclipirile albe ale zăpezii o ajutău să ducă vraja la bun sfârşit, căci totul în jurul ei părea a fi poleit cu infinite sclipiri ale unei epoci demult apuse, chiar netrăite, de cei mai mulți dintre noi. Când s-a ridicat, mă aşteptam să îi văd faldurile lungi ale rochiei de gală, alunecând de sub masă, dar avea pantalon, iar imaginea s-a schimbat din nou năucitor, căci mi-a părut că o văd urcând pe o iapă albă, care o duce departe, în pantalonii ei negri, atent băgați în cizme lungi, cu haina scurtă, bine strânsă pe talie şi bareta neagră pe cap. Doar pintenii păreau să-i lipsească, biciul putea fi oricând cuvântul rostit cu fermitate. Nu ştiu de ce, dar m-am ridicat şi eu instant. Cred că aşa se cuvenea într-un asemenea moment solemn, căci singura regină a încăperii, se retrăgea cu demnitate şi trebuia condusă, fie şi numai cu privirea.
- Mă iertați, vă rog dacă... dar nu am apucat să rostesc un cuvânt în plus.
- Nu face nimic, răspunse cu un calm ce nu poate stârni decât invidie, făcându-mă să îmi înghit mai departe cuvintele, dacă mâncarea tot a rămas aproape neatinsă. Să aveți poftă bună în continuare, rosti cu un zâmbet cald şi senin, ce nu putu totuşi ascunde privirea înmuaită în tristețe, întocmai ca pana în cerneala neagră ce lasă semne pe foaie.
- Vă doresc o zi bună şi vă mulțumesc că mi-ați permis... am încercat eu cu stângăcie să continui.
- O zi senină şi dumneavoastră. Mă întrerupse din nou. Îşi încheiase şi ultimul nasture al hainei, luă tava de pe masă, cu un gest solemn şi se retrase. Privirea mea o urmă, până la ieşirea din sală, iar mai apoi, până departe, când îşi pierdu urma în zăpadă, deşi nu o vedeam de multă vreme, căci dispăru îndată pe uşă, lăsând un val mare de frig şi aer proaspăt să pătrundă în camera cu abur de mâncare. Nu am mai văzut-o niciodată de atunci. Sau poate nu am recunoscut-o niciodată, dacă am mai reîntâlnit-o. A rămas simplu, necunoscuta ce m-a purtat prin veacuri de lumină şi culoare.

duminică, 4 martie 2018

Veşnica mea dimineață


Zorile aduseră somnul unora dintre ei. După aerul tare al muntelui luat în piept în urcare, după orele petrecute în cântări, jocuri, glume, voie bună, unii au reuşit să adoarmă, fără să le mai pese unde şi cum. Mirosul de lemn dulce, amestecat cu vinul fiert cu scorțişoară, îi legănă în dulce visare. Păreau ajunşi din nou în prima zi de pe pământ, aşezați în micile incubatoare ale maternității. Muntele îi moşise, acum aveau o nouă viață de trăit. Ea nu putea dormi, deşi poate că ar fi vrut, însă mai mult voia să vadă răsăritul. După ce îi strigaseră soarelui la apus vrute şi nevrute, în cor, cu atâta forță, simțea cumva că'n zori ar trebui să îi şoptească şi chiar să-i ceară scuze. Dar ea şi numai ea. Aşa că vâna clipa de neatenție a celor ce încă mai moțăiau şi şi-ar fi putut pune întrebări. Şi când o prinse, nu-i dădu drumul, ci fugi cu ea pe uşa grea a cabanei. Era încă benză groasă, iar orizontul se întrezărea lăptos. Nimic de văzut pentru un necunoscător ca ea, dar intuia totuşi că mai sus, spre culmi, când soarele va străpunge zările, lumina se va putea respira adânc. Aşa că, orbecăind prin bezne ce păreau de nepătruns, mai ales fără o lanternă care să le spintece, începu să urce alene, cu precauție, spre zone mai înalte, spre Toacă. Ştia că va vedea curând în vale curgând loviturile razelor de soare, iar apele vor răsuna în răspuns chemărilor, rând pe rând. Căută un loc unde să se aşeze, ca să privească minunea întinzându-se în fața sa. Încet, încet, întunecimile se făcură roşiatice, orizontul lăptos se colora şi el în străpungeri rogvaivice. Întreaga vale prindea viață şi se unduia uşor în bătaia blândă, dar ascuțită a razelor tânărului soare. Ape peste ape se revărsau în căderea privirilor sale. Se gândea la cele mai frumoase peisaje surprinse de-a lungul încă scurtei sale vieți. De-ar fi putut să reproducă vreodată toate acelea! Dar nu e cu putință, doar natura însăşi poate zugrăvi pentru om asemenea comori şi numai pentru omul care vede. Care vede dincolo de zare şi acceptă vibrato-ul naturii. Soarele părea acum să iasă din apele lacului, iar razele sale, degete de îi făceau loc să treacă prin ceața şi norii tot mai firavi. Curând întreaga vale fu luminoasă, deși culmile încă mai păstrau tainele beznelor, departe de cântecul de reîntoarcere la viață al soarelui. "S-a isprăvit", gândi fata. De acum vedea bine pe unde să calce, vedea trunchiul încă tânăr de care se sprijinise, mușchiul întinzându-i-se la picioare covor, cabana jos în departare şi pe el căutând încă să surprindă ceea ce ea trăise deja. Coborâ uşor, zâmbind. Nu era cu mult mai jos față de locul în care ea-şi ceruse soarelui iertare. Călcă totuşi cu grijă cei câțiva paşi spre vale, încercând să nu deranjeze frunzele ce-au murit demult, dar încă-şi cereau viața înapoi în tânguiri sfâşietoare sub tălpi. El n-ar fi auzit nici măcar un tanc, în starea de uimire în care se afla, cu atât mai puțin fâlfâitul aripilor ei de lebădă tânără şi uşoară. Îi duse mâinile mici la ochi şi îi simți în degete tresărirea, apoi mâinile lui încercând să le ghicească pe ale sale. Fără cuvinte se întoarse şi o privi. Se vedea în ochii lui nemulțumirea de a o găsi acolo, dar ea îi zâmbi împăciuitor şi veni în linişte lângă el privind mai departe concertul naturii.
Era primăvară tânără, orașul pe care îl lăsaseră în urmă era tot în floare, dar muntele încă-și purta dârele limpezi de zăpadă pe la poale și căciuli groase de promoroacă pe creste. Ceața se ridica ușor și lăsa în urmă un peisaj dezolant, părea toamnă bătrână, zbârcită de bălțile fostelor zăpezi. Verdele încă nu invadase spațiul intim al văilor, până și coniferii păreau prea puțini, nu făceau față tonurilor absurde de galben și maro ce se întindeau în vale spre lac. Nici urmă de primăvară în jur, val după val tristețea se lăsa în ochii lor tineri, ușor obosiți de nesomn, dar vii. Ar fi plecat, dar nu îndrăznea nici unul să strice liniștea cu vreun cuvânt sau pas. Îl privi tăcută, zâmbi și îi făcu un ușor semn plecându-și capul spre vale. El o ignoră, deși surprinsese gestul în coada ochiului. Făcu un pas spre vale, cu toate că locul nu era cel mai potrivit pentru coborâre. Bocancul greu, stâns pe glezna subțire se afundă în mormanul de frunze cerute de moarte. O prinse de încheietura mâinii și rosti ca pentru el „rămâi”, așa că-și trase pasul îndărăt. Simțea mâna lui ușoară, tensionată, umedă și rece, tremurândă, în jurul încheieturii sale. Au mai rămas așa o vreme, cu mâna lui încorsetând încheietura ei. Tăcuți amândoi, priveau cum ziua se face tot mai mare. Și împreună cu ziua, liniștea se făcea tot mai mică. Din vale, dinspre cabană creștea rumoarea. Între ei nici un cuvânt, nici o privire, din vale zumzete vesele în tonuri crescânde, ca rotocoalele unei cascade ce ia naștere dintr-un firav izvor de lumină și crește treptat picătură cu picătură, până la tumult asurzitor lovind piatra violent. 
-Hai! Rosti poruncitor și trase ușor mâna pe care nu o lăsase până atunci din strânsoare. Nu mai e nimic de făcut aici. Mergem pe acolo, pe aici e prea abruptă panta. Fără să îi dea drumul schimbă direcția și porni spre deal, ca mai apoi să gasească o cale de coborâre mai lină.
Nu fu prea lung urcușul, însă între ei rămase liniște. Până când el dădu drumul mâinii ei. În amândoi răsunară sunete dure de zale sparte, un bubuit puternic, apoi ruptura, care făcu loc zgomotului din vale și revenirii aproape brutale în lumea din care reușiseră să fugă o vreme.
-Pe unde ați fost? Le strigă vesel un tânăr bucălat care urca spre ei. Ați prins răsăritul? Eu n-am reușit să mă trezesc la timp. Și începu să râdă zglobiu, ducându-şi ruşinat mâna la ceafă şi plecând uşor capul.
-Am prins liniștea de mână, în timp ce gonea departe. De-acum e dusă. Spuse ca pentru el în șoaptă băiatul.
-Măcar a fost o clipă, adăugă fata și-și reluară tăcerile fiecare.
https://youtu.be/WPT87zPTwBo


marți, 27 februarie 2018

Fantastic, alb


Priveam cum ninge. Pene mari de îngeri, cădeau din cerul senin. Stelele nu se vedeau de atâta alb ce se scutura temeinic. Chiar dacă era încă devreme, se întunecase, iar drumul era pustiu, toți se ascunseseră prin case, cafenele sau în alte locuri ferite de frig. Toți, mai puțin eu, care priveam ca beată „oceanele de ninsoare” ce se desprindeau în valuri mari, din apele neînghețate ale cerului. Păreau să danseze în rafale, maree de alb, veneau și se retrăgeau, ca într-o joacă dintr-o piesă de teatru absurd. Ba se legănau, ba veneau furioase, rafală după rafală, într-un moment vedeai liniștea cernându-se duios, în următorul furtuni dezlănțuindu-se mânios. Nimeni pe drum, nici tramvaiele nu păreau să mai treacă, nici mașinile. Singurele lumini erau felinarele mari de la râpa pe buza căreia îmi găsisem un loc tihnit de unde să stau să privesc. Să privesc, simplu, cum ninge. Mie zăpada îmi aducea bucurie, deși toată lumea o înjura și fugea de ea. Eu mă bucuram. Aveam un palton roșu, cambrat pe talie, părul lung, desfăcut pe spate și o beretă neagră pe cap. Blugi albaștri și cizme lungi, negre. Zâmbeam necontenit, întinzând ușor nasul în vânt din când în când, ca să inspir albul curat al valurilor de nea. Părul mi se udase la vârfuri, apa mi-l înspica, devenea tot mai drept și mai greu, în șuvițe închise la culoare. Mă sprjineam cu brațele de balustradă și priveam fascinată spectacolul naturii, adulmecând liniștea în toate formele ei. Nu am auzit când te-ai apropiat, dar numai tu puteai să-mi rostești astfel numele, cu mirare în glas, niciodată pregătit să mă întâlnești, oriunde s-ar fi întâmplat să dai peste mine. Orașul e până la urmă și al meu, la fel și țara, la fel planeta întreagă, lumea. Îmi place totuși că niciodată nu ești pregătit să mă întâlnești și ești mereu suprins. Pe cât de nepregătit tu, pe atât de pregătită eu. M-am întors zâmbind, știam că te găsesc la doar un pas, chiar mai puțin, în spatele meu, așa te așezi mereu în preajma mea sau poate că în preajma tuturor oamenilor, neținând cont de spațiul lor intim, pe care îl încalci. Nu m-a deranjat asta niciodată, deși stârnește în mine o oarecare curiozitate sau chiar mai bine spus, mă intrigă. Știam că ești tu, așa că nu am privit, doar m-am întors și m-am lipit instant de tine, cu ochii închiși. Cu brațele sub brațele tale, mi-am lipit palmele pe spatele tău și mi-am strâns corpul lângă al tău, cu urechea aproape de inima ta, să o aud bătând. Îmi fusese dor să o aud bătând. Cred că șocul a fost atât de mare, încât brațele tale au rămas inerte o vreme pe lângă corp, apoi, le-ai ridicat să-mi mângâi părul ud, ușor, ușor. Am spus: „Știam că vei veni.”, apoi m-am trezit.
Cred că din dimineața aceea îmi place din nou zăpada. Cred că pentru mine ninge fără încetare. Ceva trebuie să mă bucure și pe mine, în ciuda tuturor celor care o vor doar dusă, mie albul ei îmi aduce într-un fel pe care nu îl înțeleg, valuri de liniște, răbdare, încredere. Da, nu mângâie puful acesta alb, mai curând face brazde mari din care răsare roşul obrajilor. Viscolul taie, albul orbeşte în sclipiri nesfârşite, pe întinderi când vălurite, când plane. Îmi place fantastic de mult cum scârțâie sub picioare, sticla ce nu taie, ci se face nisip sub tălpile ce o apasă vârtos, făcând căuş după căuş pe drum, loc viscolului să îl umple în doar o clipită de furie. Vântul nu te mai poate lua pe sus, cum se întâmplă toamna sau chiar iarna, troienele devin un fel de stabilopozi de nădejde, în care te afunzi, atât cât să poți merge mai departe. Dârele ce le laşi în urmă, stau martore doar pentru o clipă trecerii tale prin lume, apoi se acoperă de noi straturi de alb, peste alb, în glasul căderii zăpezilor. Nu-ți este niciodată aliat, slaba reconfortare a gândului că poate fi semn de belşug în vara şi toamna ce îi vor succede, nu mângâie îndeajuns. Iar eu totuşi mă bucur. Însă nu aidoma copiilor înaintea sărbătorilor de iarnă. Nu. Eu credeam că e o bucurie nouă, dar totuşi nu e. Marele defect al obsesiv-compulsivilor, îşi amintesc tot. Aş fi vrut să cred că e pentru prima dată când mă bucur astfel de zăpadă, totuşi nu e. M-am bucurat nu aidoma, dar asemănător, în iernile de când aveam 10-11-12 ani, mijloacele de transport nu mai mergeau şi străbăteam pe jos drumul de aproximativ 10 km de la şcoală spre casă. Nu avea sens să stau să îngheț aşteptând. Uneori aveam companie, alteori nu. Indiferent de cum se întâmpla să fie, mersul pe jos prin zăpada, de cele mai multe ori peste genunchi, mă bucura. De parcă la fiecare pas, lăsam în troiene o întristare, iar sufletul ajungea mult mai voios la destinație. Când ajungeam, aveam întotdeauna blugii uzi şi înghețați, îi scoteam cu greu şi îi puneam la uscat pe un scaun în fața cuptorului întredeschis. Preabine puteam pune la copt cartofi în el în acest răstimp.
Tot la fel de mult m-am bucurat de zăpadă în tabăra de la Bucşoaia şi de noaptea petrecută în Suceava, când drumurile erau paralizate datorită copacilor căzuți şi nu puteam ajunge înapoi acasă. Pot spune că noaptea de 30 decembrie petrecută la Cetatea Sucevei, a fost categoric magică. Drumul de a doua zi, din păcate, nu. Dar Suceava a rămas de atunci în sufletul meu pentru totdeauna.
O să mai ningă o vreme. Vă rog să nu vă supărați. Pentru mine ninge. Am nevoie de liniştea şi cumva, poate chiar de compasiunea rece a zăpezii.